Educatie

Nu suntem creatori, ci ghizi

“Toate avem senzația că l-am născut pe Isus!” Citez dintr-un podcast devenit viral zilele acestea în care o actriță cu suficientă experiență în domeniu vorbește despre maternitate. Ar fi grozav dacă percepția părinților s-ar opri la divinitatea propriilor copii! Doar că eu văd în jur tot mai mulți părinți care au senzația despre ei înșiși că sunt Sfânta Treime și ceva în plus. Că au rol de Creator în viața urmașilor, că sunt singurii care pot decide traiectoria cea bună și că doar prin puterea lor copiii au șanse să devină ceva în viață. În plus, au și darul clarviziunii, știind cu certitudine nu doar destinul copilului lor, dar și că alții vor eșua lamentabil tocmai pentru că nu au un far călăuzitor parental din material divin. Ideea asta narcisică poate fi inofensivă dacă întâlnește un copil maleabil și dispus să urmeze drumul trasat de părinți. Dar dacă în arborele genealogic apare un rebel greu de condus, lucrurile tind să evolueze spre exploziv. Noi, părinții, nu creștem copilul din imaginația noastră sau din cărțile de pedagogie, ci o ...
Citește mai mult »

Viața nu se scrie cu pixul pe foaie

Unul dintre marile șocuri pe care l-am avut când mi-am dus copiii la grădiniță a fost să văd cât de formală este educația preșcolară. Piticii de 3-6 ani nu mai învață manipulând obiecte, nu mai taie, decupează, modelează decât foarte rar. Fișele sunt baza, adică acele foi de hârtie pe care încercuiesc mulțimi, adaugă elemente, pun culori sau numără frunze. Și același lucru se întâmplă și la clasa pregătitoare, care numai de adaptare nu mai e în zilele noastre. Nu vorbim doar despre o practică păguboasă din punctul de vedere al dezvoltării neuro-motorii. Dar evitând să le dăm cuburi să construiască, truse să șurubărească, foarfece să taie și punându-le obsesiv în mână creioane și caiete pe măsuțe, îi programăm mental să creadă că din toate câte pot face mâinile noastre, doar cele cu iz intelectual, scrisul sau arta contează. Restul activităților nu intră în sfera educației. Situația devine și mai gravă când copiii intră în școală. Manipularea obiectelor, meșteșugirea de diverse, șurubăreala, cusutul sunt chestii vechi, neimportante. Olimpiada la Matematică e norma, statul la masa de lucru ...
Citește mai mult »

“Merge așa” începe din școală

Timp de patru ani, când mergeam să-l iau pe cel mare de la școală (clasele unu-patru) mă rugam la Divinitate să nu plouă, ningă, înghețe sau să dea cu ceață. Pentru că scările de la ieșire erau placate cu cea mai ieftină, urâtă și alunecoasă gresie existentă în lume. Iar copiii cădeau pe capete la cea mai mică urmă de umezeală. Vorbim despre școala de proximitate, care nu avea pe atunci finanțare proprie, depinzând de o altă instituție din zonă pentru a face bani de consumabile și renovări. Apoi, la ședințele cu părinții de la liceu, mă feream să stau în băncile de la geam. Pentru că pe tavanul de deasupra lor se căsca o crăpătură destul de serioasă, lăsându-mi senzația că urmează să aterizeze bucăți de acoperiș. Am ridicat problema încă de când am văzut, dar mi s-a spus că nu-i pericol (ce-i drept în patru ani nu s-a întâmplat nimic) și așa a rămas. Nu era singura problemă cu sala de clasă. În spate exista intrarea într-un laborator de limbi străine, ceea ce făcea logistica orelor ...
Citește mai mult »

Despre traume

Am declarat deja “trauma” ca fiind cuvântul deceniului. Îl auzim peste tot: în spațiul organizațional, în parenting, la școală, pe stradă. Trăim o inflație de traume, practic orice a căpătat în zilele noastre potențialul de a ne răni fizic și psihic. Simt, așadar, nevoia să detaliez subiectul, în speranța că demitizez măcar puțin pericolul iminent și permanent al traumei. Ce este trauma? Trauma este o experiență copleșitoare pentru o persoană, care depășește capacitatea de a procesa ceea ce i se întâmplă. Există deci: Traume fizice – leziuni gravă ale corpului, produse de accidente, lovituri, intervenții medicale sau alte evenimente ce afectează integritatea fizică. Traume psihice/ emoționale – eveniment sau o serii de evenimente extrem de stresante (abuz, violență, pierderea unei persoane apropiate, catastrofe, război etc.) care provoacă frică intensă, neputință sau teroare. Din punct de vedere psihologic, trauma nu este, de fapt, evenimentul în sine, ci modul în care persoana îl percepe și îl trăiește. Două persoane pot trece prin situații similare, dar una poate dezvolta simptome traumatice (anxietate, retrăire, evitări, tulburări de somn), iar alta nu. Pe scurt: trauma poate fi ...
Citește mai mult »

Nu e nu, da e da, iar poate e tot nu

Una dintre cele mai dificile părți ale interacțiunilor umane este decodarea intențiilor reale din spatele unor mesaje. Și v-am spus în titlu cel mai scurt și eficient cheat code, care vă salvează timp și vă ține la distanță de comportamente cu potențial toxic. Atunci când răspunsul la o întrebare este afirmativ, el sosește prompt și clar. Spunem ușor “da” în cazul în care ne dorim, suntem motivați sau avem o relație afectivă funcțională cu persoana din fața noastră. Da e da întotdeauna și trebuie luat ca atare. Când răspunsul este negativ însă, deseori devine greu de formulat. Puțini oameni, în general cei puternici, asertivi știu să îl spună ca atare. Cei mulți însă o scaldă cu formulări de tip “poate”, “nu acum”, “încerc să…”. Nu e nu, iar poate e tot nu. Acum eu știu că un “nu” se poate transforma în “da”. Totuși deseori tocmai această dorință acerbă de acceptare se transformă în cicluri obositoare de interacțiune, care duc tot la negație. Învățați-vă așadar copiii să descopere intenția adevărată din spatele lipsei de claritate. Și cel mai bun mod ...
Citește mai mult »

Un postulat din psihologie

Vă tot spun că atunci când vine vorba despre leadership și parenting, coechipierii și copiii nu fac ceea ce li se predică, ci exact ce văd în practica de zi cu zi. Cu alte cuvinte degeaba le spunem noi piticilor din dotare să lase telefonul din mână dacă noi îl lustruim minut de minut. Și degeaba cer șefii punctualitate dacă ei sunt primii care întârzie frecvent. Ei bine a venit momentul să vă anunț că există studii care îmi dau dreptate. Iar cel mai recent a fost făcut chiar în acest an la Universitatea din Rochester sub conducerea lui  Judith Smetana, profesoară de psihologie, expertă în relațiile părinte-adolescent, dezvoltarea morală și socială a copiilor, credințe parentale și practici de parenting. Studiul cu pricina pornește de la ideea că adolescenții sunt mai cooperanți atunci când părinții sunt autentici în respectarea sistemului de valori și relaționează cu empatie. Întrebarea de cercetare a fost, așadar: “Cum reacționează adolescenții la regulile și avertismentele părinților în funcție de cât de „autentici” (congruenți cu valorile lor) sunt aceștia?” Iar situația poate fi rezumată astfel: Atunci când adolescenții ...
Citește mai mult »

Cine ai vrea să îți repare avionul?

Ieri m-am întors dintr-un city break care mi-a prins tare bine după o săptămână în care nu prea m-am dumirit cum trebuie să abordez noua logistică a școlii. Copiii au rămas acasă și s-au descurcat admirabil cu toate responsabilitățile și corvoadele aferente. Părinții au plecat în lume, mergând pe jos cât pentru un maraton, mâncând preparate locale, făcând shopping și analizând potențiale destinații pentru relocare. A fost o experiență relaxantă pentru care mulțumesc tuturor! Dar drumul de întoarcere a fost cu ceva peripeții, care m-au cam pus pe gânduri. Pe scurt: la decolare avionul a avut probleme la unul dintre motoare și am stat pe loc aproape două ore pentru reparații. Anunțul pilotului a fost că așteaptă vești de la echipa tehnică să știm dacă rămânem în aeronava în care ne îmbarcasem sau urmează să vină o alta, asta însemnând că reparația nu ar putea fi făcută în timp util. Și m-am gândit la cei din echipa tehnică. Oameni care nu doar că trebuie să fie extrem de buni la șurubăreala aferentă, dar trebuie să fie și rapizi, să ...
Citește mai mult »

Pastile greu de înghițit

💊 Când vine vorba despre performanțe și cultură organizațională, cu cât este mai mare ego-ul liderilor, cu atât mai mici sunt realizările angajaților. Succesul înseamnă să ai smerenia de a învăța constant. Iar ego-ul spune: eu știu tot! Să accept că trebuie să învăț înseamnă că sunt slab! Deci acolo unde liderii sunt intangibili și preocupați de statut, angajații se luptă cu mediocritatea. 💊 Ghosting-ul nu este ilegal. Nici măcar imoral, pentru că a te prezenta la un interviu de angajare nu înseamnă o conexiune emoțională ci o întâlnire de tatonare. Lipsa unui răspuns din partea departamentelor de HR este în sine un răspuns și cu cât realizezi mai repede asta, cu atât câștigi mai multă energie pentru a construi noi drumuri profesionale. Și v-o spune cineva care nu a făcut niciodată așa ceva, deci care știe foarte bine cum este privit un feedback negativ, oricare ar fi fost acesta. 💊 În afaceri și carieră nimeni nu îți datorează nimic. Dacă nu aduci ceva în negocieri: abilități, bani, potențiali clienți, know how, rezolvări punctuale, nu este nimeni obligat să bată ...
Citește mai mult »

Poeți și gioconde

Am avut timp în vara aceasta de două filme pe care n-am apucat să le văd la vremea lor. Primul este Dead Poets Society, apărut în 1989, un film clasic, iconic aș zice, pe care nu mai știu de ce l-am ratat, poate pentru că pe atunci nu puteam verifica online nota IMDB. Când a apărut în cinematografele noastre a făcut ceva vâlvă, dar aparent nu suficientă cât să mă convingă. Al doilea este Mona Lisa Smile, lansat în sălile de cinema prin 2003, un fel de copie a celui cu poeți morți, dar pe feminism, cu final care îl transformă în film comercial, dar tocmai de asta mai digerabil publicului larg. Pe acesta știu sigur de ce nu l-am văzut: eram cam ocupată cu primul meu bebeluș și nu prea aveam timp (și nici bonă) pentru ieșiri în oraș. Ambele se petrec în colegii americane elitiste și ne prezintă rigiditatea, snobismul, absurdul oamenilor de acolo. Ambele arată drame umane, caractere josnice, dar și oameni cu o coloană vertebrală cum mai rar găsești. Și ambele se termină ...
Citește mai mult »

Micromanagement și microparenting

Principalul motiv pentru care firmele mici nu ajung mari își are rădăcinile în tipul de management practicat, deseori cel micro. Adică acel stil de conducere în care managerul controlează în detaliu activitatea echipei, implicându-se chiar și în cele mai mici decizii și procese. Cum arată micromanagementul? Sigur vă este mai familiar decât credeți, pentru că l-ați simțit pe propria piele deseori la job: • Managerul urmărește îndeaproape fiecare pas făcut de angajați. • Accentul este pus pe control și verificare, nu pe autonomie. • Obsesia devine evitarea greșelilor, ceea ce cauzează o lipsă continuă de încredere în echipă și coechipieri. În mod paradoxal micromanagementul are părți bune, acesta fiind și motivul pentru care este practicat pe scară largă: 1. Frica chiar păzește pepenii, deci controlul permanent aduce acuratețe ridicată în sarcini critice – își arată deci utilitatea în domenii în care erorile pot avea costuri mari (ex. chirurgie, securitate, inginerie de precizie). 2. Control strâns al calității – fiecare etapă este verificată, ceea ce reduce riscul de rezultate neconforme. 3. Învățare accelerată pentru angajați începători – dacă e făcut cu răbdare, poate ghida ...
Citește mai mult »