Astăzi este Ziua Internațională a Fericirii. Motiv să mă gândesc intens la obiectul sărbătorii cu pricina, pentru că dacă nu eu, atunci cine, și dacă nu azi, atunci când?
Mărturisesc că deși am trăit și simțit multe până acum, nu știu încă să definesc fericirea. O recunosc atunci când vine, o aștept când pare a întârzia cam mult. Dar nu o pot pune niciodată în toate cuvintele potrivite.
Și poate că asta este ideea: cele mai frumoase lucruri din viață nu pot fi etichetate precum produsele din magazin. Nu pot fi puse în dicționar cu toate coordonatele aferente. Și, în niciun caz, nu pot fi o uniformă emoțională, o haină a inimii la fel pentru toți.
Au fost multe momentele mele de fericire. Unele venite ca urmare a unor evenimente minunate, altele ca premiu pentru că am supraviețuit unora îngrozitoare.
În copilărie fericirea avea gust de portocale, asemeni bomboanelor cubaneze. Sau forma unei superbe păpuși cu pielea ca de ciocolată, găsite sub brad.
Mai târziu am regăsit-o așteptând amețită de somn răsăritul soarelui pe malul mării. Călătorind, dansând, iubind.
Ca mamă fericirea mea este fericirea copiilor mei. Dar și luptele pe care mă bucur că și le asumă, reușitele care lor nu li se par mari, dar eu știu că sunt, călătoriile lor, pasiunile lor, iubirea lor.
Sunt convinsă că timpul îmi va aduce și alte fericiri (și poate uită când și când să mă așeze pe lista de belele). Unele pe care nici n-am cum să le văd venind, altele pe care le visez de pe acum.
Până la urmă așa cum frumusețea stă în ochii care o privesc și iubirea în stomacul poposit de fluturi, fericirea stă în simțurile fiecăruia dintre noi. Trebuie doar să o lăsăm să intre.