Tineri căsătoriţi fiind şi abia mutaţi într-un apartament cu trei camere, pe care l-am renovat cu greu, vecinii de deasupra ne-au făcut o mare bucurie: ne-au inundat tavanul din baie. Nu o dată, ci de nenumarate ori, câte o picătură chinezească de mărimea unui lighean.
Deşi prima reacţie este să baţi la uşă cu un topor, te calmezi şi purcezi la a rezolva problema amiabil. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Gravidă fiind, vecinul de dedesubt, tânăr şi neliniştit fiind la rândul său, trăgea niste chefuri monstruoase de nu puteai pune geană peste geană nopţi în şir. Mai cu certuri, mai de voie bună, treaba s-a lămurit, deşi lipsei mele de somn de după naştere s-au adăugat natural nişte luni bune înainte.
Chiar şi noi, când am renovat apartamentul, am supărat o vecină cu doi copii mici. Ba chiar vecinul petrecăreţ, devenit om al muncii serios, ne-a bătut la uşă supărat de roţile premergătorului Marelui Copil.
Am aflat rezultatele multor alegeri, am cunoscut orarul vieţii de noapte ale unora sau problemele de prostată ale altora. Şi ei ne-au aflat probabil problemele din căsnicie sau bolile copiilor noștri.
Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am mutat la ţară. Chestie care vine şi ea cu nişte dezavantaje şi nu te scapă total de incidente cu cei din jur.
Astăzi, în vechiul apartament, care devine periodic birou, loc de luat masa, afterschool, spaţiu de depozitare şi uneori cabinet de consultaţii medicale, m-a vizitat o vecină pe care nici măcar nu o cunoşteam. Desfigurată de nervi (la propriu) mi-a zis că mă dă în judecată dacă nu-mi fac copiii să tacă între nişte ore. Ca are soţul foarte bolnav şi că o scot din minţi zgomotele lor.
Pot înţelege şi o compătimesc sincer pentru drama prin care trece. Dar trecând peste şocul primei întâlniri, tot mi se pare o abordare nerealistă. Oricât aş încerca, nu pot să-mi leg copilul mic sau să-l rog pe cel mare să păşească pe vârfuri. Ei sunt oricum conştienţi că la bloc exista vecini şi încearcă, după puteri, să empatizeze cu ei. Dar de aici până la a anticipa ce ar putea agresa nervii unor oameni bătrâni şi bolnavi, este o cale lungă, care-mi pare imposibil de strabătut într-un singur sens.
Traiul în comun este frustrant, dificil, generator de tensiuni. Întotdeauna vor fi copii, animale, bătrâni cu nervii sensibilizaţi de ani, ţevi proaste, renovări, tocuri sau ceapă de prăjit. Dincolo de patologiile clare, care trebuie tratate de specialişti, restul cere doar înţelegere. De ambele părţi ale problemei. Chiar şi atunci când apar tensiuni.
Vecina mea trece aşadar printr-o perioadă grea. Îmi pare rău, voi încerca tot ce-mi stă în puteri să micşorez numărul de decibeli generaţi în apartamentul 34. Şi poate data viitoare, pentru că deja o cunosc, în plus sunt consecventă cu ceea ce scriu, nu-i mai trântesc nici uşa în nas…