În urmă cu ceva vreme am scris pentru Edu Performance un text foarte corect despre temele pentru acasă. Aşa facem când suntem departe de experienţa cu pricina, devenim lucizi, raţionali, imparţiali, scriem frumos, ca pentru revistă.
Apoi intrăm în tăvălugul vieţii şi ne trezim brusc subiectivi, incorecţi.
Astăzi vreau să nuanţez opinia exprimată în trecut, pentru că deşi înţeleg perfect rolul lor în sistemul actual şi autohton de învăţământ, iar în şcoala primară am adorat temele (da, astfel de copil am fost!), în prezent vorbim despre una dintre cele mai mari încercări ale vieţii mele de părinte.
Mai direct şi nediplomatic spus: temele îmi mănâncă de aproximativ 13 ani nervii şi ficaţii, le detest cot la cot cu copiii mei, le doresc o dispariţie subită.
Cine a inventat aşadar temele?
Recunosc că singura materie care la care am avut restanţă în facultate a fost cea care ne învăţa despre istoria educaţiei. Dar chiar şi aşa aş fi ţinut minte cine a inventat atrocitatea despre care vorbim acum. Unii zic că ni se trag de la vechii romani, Gaius Caecilius fiind cel care le dădea învăţăceilor în ale oratoriei teme pentru acasă.
Apoi printre vinovaţi ar mai fi Roberto Nevilis, tot italian, dar din Veneţia, care a perfecţionat ideea nişte sute de ani mai târziu. Încă se dezbate numărul de ani, cu o eroare de 900, deci n-aş paria pe veneţian, dar aşa ne zice Wikipedia.
Alţii dau vina pe Horace Mann, un soi de paşoptist al sistemului american de educaţie, cel care a reformat şi revoluţionat şcoala publică de acolo.
Oricum ar fi probabil că atunci când s-a inventat prima formă de învăţare, a existat şi o formă de a exersa ulterior în absenţa mentorului.
Ajută temele pentru acasă?
Aşa cum spuneam, depinde pe cine întrebi sau ce studii citeşti. Ţările nordice ne arată că se poate educaţie fără a te cocoşa la biroul de acasă. Sistemul actual de învăţământ autohton însă, ar fi falimentar fără teme.
De ce? Pentru că este unul în care teoria primează. Iar teoria se învaţă memorând. Sau exersând într-un mod la fel de teoretic. Ca să înţelegeţi, celor care au stabilit conţinuturile de învăţare la ciclul primar li se pare absolut necesar ca la vârsta de 8 ani, copiii noştri să înveţe concepte precum text literar (narativ, descriptiv)/ non-literar. Da, eu nu spun poveşti, ci texte literare narative. La matematică şi explorarea mediului vorbim despre două materii alăturate artificial, în care trebuie să jonglezi cu termeni precum: succesor, predecesor, habitat si altele asemenea.
La ritmul şi absurdul sistemului, este imposibil să treci mai departe şi să bifezi că ai învăţat, fără să lucrezi temeinic şi acasă. Nu este de mirare că multe doamne de la clasă recomandă părinţilor lucrul acasă suplimentar. Adică temele de după teme. Şi că deja vorbim despre meditaţii în perioada alfabetizării, adică supremul absolut.
Pot fi scoase temele pentru acasă?
Ne amintim că au tot fost încercări de a le limita măcar. Există chiar ordine de ministru (de două ştiu eu) care au rolul de a reglementa durata şi scopul statului la masa de lucru de acasă.
Dar fără o reformă a conţinuturilor şi a abordării educaţiei formale din România, nu văd prea curând finalul acestui supliciu.
Şi nu ştiu dacă realizăm cât de departe este şcoala noastră de lumea in care trăim. Vremurile se schimbă într-un ritm ameţitor. Copiii au acces la informaţie, vorbesc deja despre războaie, arme, tehnologie de ultimă generaţie, obiceiuri culturale din zone geografice inaccesibile. Iar noi îi ţinem în bănci, iar apoi la biroul de lucru, cu capul îngropat în cărţi şi caiete, citindu-i pe Agârbiceanu și Sadoveanu.
Sunt copiii muncitori viitorul ţării?
Sigur ca da, hărnicia este o virtute şi eu nu am văzut până acum un om muncitor murind de foame. Dar a munci deştept este mai important decât a munci mult. Mie una mi-e mai frică de prostul cu chef de treabă, decât de desteptul care o mai amână puţin.
La vârste mici copiii au nevoie de timp pentru joacă, pentru că aceasta rămâne cea mai importantă sursă de învăţare. Au nevoie de timp de plictiseală, studiile arată că nu-i apucă nici paleala şi nici nu se gândesc la prostii în timpul acela nestructurat. Ci devin mai creativi, analitici, inventivi.
Şi au nevoie de timp pentru ceea ce le place: un sport, o pasiune, o carte, alta decât cea recomandată şcolar, timp cu prietenii sau cu familia.
În plus când ai prea multe de făcut, începi să nu le mai faci și bine. Înveți fușereala, cel mai autohton concept posibil, acel “las-o, mă, că merge așa!” devenit deja parte din ADN-ul nostru de români fruntași la educație.
Excesul de teme copleşeşte. Oboseşte. Plictisește. Nu lasă loc de lucruri importante, cum ar fi dobândirea altor abilităţi şi cunoştinţe necesare în viaţă care nu se învață cu stiloul în mână. Le transformă într-un scop în sine, nu un instrument.
Dar ajută la examenele importante, alături de multiple alte sesiuni de meditații și calupuri de teme suplimentare. Nimic anormal. Totul în regulă!