Educatie

A renunța nu înseamnă a pierde

Facebook mi-a amintit azi de un filmuleț realizat la finalul clasei a patra, în care copilul meu cel mare își prezenta cariera previzionată a fi în 2023. Recunosc că acum 8 ani, 2023 părea foarte departe. Astăzi realizez cât de atroce și crud trece timpul. Oricum, sunteți sau nu curioși despre ce meserie credea el că va avea peste nici doi ani, eu tot vă zic: ar fi vrut să fie programator. Înregistrarea video cu pricina ni-l arată așa cum este dintotdeauna: dezinvolt în fața camerei, spunând mesajul din prima, fără script prealabil, cursiv, fără mari emoții. Era deja premiant cu trupa de teatru din care făcea parte, dar și foarte pasionat de tehnologie. Drumul ales, însă, nu a fost deloc drept: la liceu nu a mers la mate-info ci la bilingv socio, dorindu-și mai întâi să dea la Drept, a cochetat în continuare cu actoria, a ajuns să facă radio, iar acum, că-l termină cu brio, majoritatea facultăților la care a aplicat afară și l-au acceptat sunt în zona de Project Management IT. Cel mai probabil va ...
Citește mai mult »

Rolul social al criticii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre hate. Care ar fi mai mult decât un feedback negativ. Și care constituie o prezență tot mai pregnantă în viața noastră reală, dar mai ales în cea virtuală. Este natural să percepem critica, indiferent de natura și profunzimea ei, similar unei amenințări și să reacționăm apărându-ne. Dar toți oamenii de succes recunosc că au fost asaltați și uneori chiar copleșiți de critici. Deseori injuste, părtinitoare, ucigătoare. Și că au reușit în ceea ce și-au propus ridicându-se peste ele și mergând mai departe. Se întâmplă asta din două motive: în primul rând omul obișnuit, ca să nu spun mediocru, observă greu talentul în fază incipientă. Abia când îl văd finisat, sclipitor, se prind că era ceva special acolo încă de la început. De aceea se grăbește să critice, pentru că nu înțelege. Apoi, în orice grup social, indiferent de regn, este nevoie de exemplare puternice care să asigure supraviețuirea. Cum omul a devenit un animal guvernat de legi, nu ne mai putem arăta supremația cu pumnii. Dar ne batem în vorbe, ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Curajul nu se educă prin prin frică

Vă amintiți, probabil, de Sfântul Nicolai cel din cui, instrumentul de potolit școlarii pe care îl evocă Ion Creangă în amintirile sale din copilărie. Și de papara mâncată chiar de Smărăndița popii. Era pe la 1800 și ceva, dar să nu credeți că umbra biciului de curele și a Calului Bălan nu bântuie încă. Frica – de bătaie, vorbă grea sau pedeapsă – este încă folosită în educația copiilor la scară largă atât în școli, cât și acasă. Iar motivul este simplu: funcționează rapid pe termen scurt! Cumințește imediat, sporește concentrarea, aduce rezolvări instant. Totuși costurile pe termen lung sunt uriașe. Și plătite doar de victime, care uneori nici nu știu de unde li se trage. Plus de sistemele de sănătate care suportă somatizările tulburărilor de anxietate. Pentru că ce altceva devine amenințarea zilnică decât un mod de viață anxios? De ce funcționează frica?  Pentru că este mobilizatoare de resurse. Când ți-e teamă, ai un moment de paralizie, după care acționezi sub impusul adrenalinei și a altor instrumente date de biologie și de rolul ei adaptativ. Care sunt costurile ei? După cum ...
Citește mai mult »

Heruvimi și serafimi

Azi nu este un text pentru oamenii slabi de înger. Astăzi voi scrie despre sex. Și părinți. Copii. Percepții. Opinii. Deci opriți-vă aici dacă aveți rețineri sau vă încearcă mugurii unor acuzații de blasfemie! Nu știu voi cum sunteți, dar pentru mine părinții au fost lipsiți de identitate sexuală. Presupun că aveau totuși preocupări de genul ăsta, mai ales că mai există, încă, dovezi. Dar făceau parte dintr-o generație în care educația sexuală era deja doar propagandă în vederea creșterii natalității. Deci un act tehnic, cu o finalitate clară, bună de pus în statistici demografice. Am găsit întâmplător o carte editată în acele vremuri și, credeți-mă, partidul comunist era mai dur ca Biserica. Practic îți trecea orice chef de acțiune când citeai că numai cu patalama de la starea civilă, în patul tău și pe imnuri despre conducătorul iubit aveai voie să faci copii. Procreere sau abținere, aceasta era alegerea, nicidecum nu te apucai să smotocești la nevastă de dragul distracției. Nu e de mirare, așadar, că părinții generației mele păreau roboți setați pe îndeplinirea planului cincinal. ...
Citește mai mult »

O lecție de parenting: a fi corect sau a fi uman?

Zilele trecute știrea că Ronaldo a aruncat banderola de căpitan al echipei și a ieșit de pe teren înainte de încheierea partidei dintre Portugalia și Serbia a făcut înconjurul lumii. La un scor egal (2-2), în ultimele minute ale meciului și în ciuda protestelor sale insistente, fotbalistului i-a fost ignorat un gol valid. Gestul său de frondă a fost îndelung comentat, dar a rămas fără consecințe, Federația considerându-l cumva justificat. Evident că episodul a ajuns și în discuțiile noastre, copilul cel mic fiind obsedat de fotbal și de personaj. Întrebându-mă ce părere am despre reacția idolului său, am început clasicul bullshit de părinte: că orice s-ar fi întâmplat pe teren și orice minut al meciului ar fi fost, Ronaldo n-ar fi trebuit să-și părăsească echipa. Că s-a purtat ca un copil mic, lipsindu-i autocontrolul. Și recunosc că în sinea mea am adăugat că așa începe declinul: când încep să te lase nervii. Evident că cel mic s-a arătat nemulțumit de opiniile mele. Îi cunosc obiecțiile, el știe mai bine ca mine cum este acolo, pe teren. Fotbalul doare, învinețește, ...
Citește mai mult »

Bărbați și femei, război și pace

Deși trăim vremuri în care incluziunea pare a fi cuvântul de ordine, încă discutăm despre eternele diferențe între genuri: femeile sunt sentimentale, bărbații sunt raționali, femeile trebuie să-ți “țină” familia și soții, bărbații trebuie să le întrețină, femeile buchisesc, bărbații se ocupă de imaginea de ansamblu, acele etichete ca la horoscop, care prind la publicul larg, dar dăunează grav individual și social. Și încă suntem noi versus ei, într-un război păgubos: noi oportuniste, profitoare, ei porci, afemeiați, știți deja întreaga paletă de epitete, nu este cazul să insist. Este minunată statistica atunci când stă de partea noastră. Dar total inutilă în realitate. “Bărbații sunt mai puternici!” Spune-i asta unei doamne trupeșe care-și cară singură covoarele, pentru că soțul ei sfrijit invocă o hernie. “Femeile sunt hormonale, bărbații cu capul pe umeri!” Am observat prin companii calmul proverbial al managerilor de gen masculin: sunt foarte Zen până când se enervează și enumeră obsesiv părțile anatomice din zona vintrelor, rudele pe linie maternă ale victimelor și toți sfinții din calendarul ortodox. Este evident că suntem diferiți: biologic, psihologic, social. Dar când ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Emoțiile, la tablă!

Se vorbește tot mai mult despre dezvoltarea emoțională a copiilor noștri și, evident, despre cum școala ar trebui să o asigure cu prioritate. Ceea ce este bine. O dezvoltare cognitivă sănătoasă nu se poate atinge decât echilibrând-o cu emoții pe măsură. Iar a discuta despre asta, aduce un pic mai aproape a realiza. Totuși dacă memoria, gândirea, atenția sunt procese psihice care pot fi supuse educației standardizate, cu afectivitatea este un pic mai greu. Pentru cei care nu știu, copiii mici fac deja la școală o materie intitulată Dezvoltare Personală. În care învață să-și recunoască emoțiile, să-și definească pasiunile, punctele forte și slăbiciunile, să decodifice sentimentele celor din jur, să comunice. Este frumoasă, ușoară, utilă. Dar vorbim despre o abordare formală. Iar emoțiile sunt individuale, dinamice, greu de pus în categorii predefinite. Există oameni triști care zâmbesc minunat. Și oameni veseli care își ascund zâmbetele din variate motive. Nu toți cei care ne vorbesc frumos sunt buni. Nu toți cei care ne ceartă sunt abuzivi. Apoi același stimul poate trezi unui grup extins oameni, o gamă largă de reacții ...
Citește mai mult »

Ce își doresc copiii? Ce ne dorim cu toții.

De foarte puține ori ne gândim la nevoile reale pe care le au copiii noștri. Pendulăm adesea între supraprotecție exagerată și decizii pe care le luăm fără a-i implica, pentru că noi, adulții, știm oricum ce-i mai bine pentru ei. Și tindem să ne raportăm la confortul lor, nu la dezvoltare, care presupune destul de des momente de ieșire din zona cu puf. Ce vor așadar copiii noștri? În fond, ce ne dorim toți: Stabilitate, un mediu care își păstrează reperele și în care schimbarea apare suficient de previzibil și lent. Este probabil motivul pentru care le place să meargă la bunici: acolo adesea totul este imuabil, conservat în timp și spațiu. Respect. Știu că încă pare exotic, dar și copiii au nevoie să fie tratați corect, să li se vorbească politicos, să se țină cont de limitele lor, să nu fie etichetați, ironizați. Nu le place să fie priviți ca și cum ar fi invizibili sau să fie mințiți, își doresc să fie implicați în decizii care îi privesc, dar să nu fie nevoiți să le ia chiar ei. Autoritate ...
Citește mai mult »