Vara trecută, tatăl meu, bolnav de Alzheimer, era deja internat la o instituție specializată (privată) din apropiere. Asta nu a ușurat nimănui coșmarul: el era din ce în ce mai pierdut într-o lume greu de perceput, eu mă zbăteam să mă adaptez ideii că nu mai este mult până se duce. I-am pierdut prematur pe toți ai mei primordiali, ai familiei Toma, într-un blestem greu de înțeles, deci cu atât mai dureros a fost acest ultim episod.
Între vizite care mă introduceau în lumea lui confuză și tristă, plăți pentru daunele făcute și încercarea perpetuă de a așeza lucrurile măcar pe alte planuri, au reapărut atacurile de panică. Le știți, cele cu sufocare, palpitații, senzația că urmează obștescul sfârșit. Din fericire nu l-am bifat, acesta fiind și punctul de plecare în a le gestiona.
A venit apoi vestea cea tristă, administrativele de după. Niște sărbători triste și confuze ca tot restul anului. Dar prin martie, după ziua mea, am simțit că încep să o scot la liman. Că lucrurile se așează. Că proiectele încep să miște. Că iese soarele și pe strada mea.
Și fix atunci a venit marea închidere. O știți, cea în care ieșeam din casă pe bază de țidulă. În care primeam comunicate panicarde în miez de noapte. Vă amintiți cum au plafonat prețurile unor servicii/ produse și au interzis exportul de biscuiți. Șomajul tehnic? Urmat de disponibilizări?
Inițial a fost suportabil. Ne-am găsit confortul în mâncare, am petrecut timp împreună, am stat mai mult în curte. Au început alte proiecte personale, amenajări, investiții.
Apoi s-a reinstalat haosul. Toate au luat-o razna într-un mod impredictibil. Mi-a fost atât de greu, încât organismul meu a decis să intre într-o stare semi-vegetativă. M-am îngrășat mult. Am devenit insensibilă până la legumă.
Unul dintre autorii mei preferați susține că pe măsură ce ne maturizăm și îmbătrânim, viața devine tot mai grea. Fizic încep să doară chestii, social tindem să devenim inutili și irelevanți, chiar și familial atunci când copiii cresc și devin independenți este greu să-ți găsești scopul. Încerc să nu privesc mai departe, atunci când încep să-ți moară intensiv din prieteni sau simțuri.
Dar peste acestea vin și altele. Revoluții, crize economice, pandemii.
Viața noastră intră, așadar, periodic sub asediu până când devine un asediu în sine. În copilărie și adolescență, testele și examenele școlare ni se par stresul suprem. Apoi e greu să-ți găsești un job, o relație stabilă. Dar vine și momentul în care copiii tăi au examene, jobul tău este incert, părinții îți sunt bolnavi, propria sănătate îți joacă feste, iar societatea se uită la tine ca la un cofrag de ouă expirate, numai bune de aruncat.
A-ți găsi liniștea și echilibrul când ești atacat din toate părțile pare utopic. Dar, vorba altui autor preferat, ne obișnuim cu aproape orice. Trecem peste greutăți, sperăm la mai bine, privim spre bucuriile mărunte și le așteptăm pe cele mari.
Ne gândim mereu că singura cale de a trăi mai bine este să nu facem greșeli. Să alegem corect școala, omul de lângă noi, dieta, calea. Și trăim încrâncenați, într-o continuă evitare.
Dar iată că cea mai importantă abilitate pentru a avea o viață bună este una la care nu ne-am gândi poate: aceea de a putea trăi în disconfort. De a găsi momente de relaxare chiar și în furtuni. De a ne bucura de luptele inerente, tocmai pentru că sunt întotdeauna câștigătoare: cine învinge ia trofeul. Cine pierde capătă certitudini, noi căi de abordare, experiență, alte abilități, know-how.
De a vedea și savura micile bucurii dincolo de marile necazuri, de a ne păstra speranța în vremuri mai bune, fără a ne seta pilotul automat în cele grele.
Pentru că oricât de corect am alege, oricând ne pot lovi alegerile altora.