Timpul de muncă și timpul de odihnă

Zilele trecute am fost martora unei discuții pornită de la o problemă des întâlnită la noi: în concepția șefilor timpul de lucru al angajaților se poate dilata oricât. Nu contează ora, ziua din săptămână, locul în care se află angajatul, acesta trebuie să răspundă prompt și să execute. Există astfel manageri care trimit mesaje sau mailuri la ore indecente, pe principiul “lasă că răspunde când vede!” sau pentru care duminica-i o zi numai bună de comunicat obiectivele pentru luni. S-au văzut chiar cazuri în care patul de spital părea un loc numai bun de reflectat la binele companiei și performanțele pacientului.

Multe țări europene au reglementat foarte strict timpul de lucru. La noi, pare că singura grijă a legiuitorului a fost aceea ca nu cumva sub umbrela unor pontaje false să stea ascunsă munca la negru. Bani la stat să dăm, că la restul abuzurilor facem față cum putem.

Este atât de rea legislația noastră?

Dacă o citești cu ochi de jurist, nu. Reglementează numărul de ore permis pe săptămână cu derogările de rigoare. Spune clar cum e cu orele suplimentare și cu programul inegal.

Dar capitolul despre cât muncim se numește exact așa: Timpul de muncă și timpul de odihnă.

Iar asta este principala problemă. În percepția leguitorului român omul are două chestii mari de făcut în viață: muncește și se odihnește. Nu duce pisica la veterinar sau copiii în parc, nu are pasiuni, nu se uită la televizor, nu merge la Zoo. Lucrează și doarme, să-și încarce bateriile pentru o nouă zi productivă pe meterezele angajatorului.

Nu-i de mirare că mulți șefi consideră justificat să-și sune angajații după ce au ieșit de pe poarta fabricii. “E abia ora 19,00, doar nu s-a culcat sau ceva?”

În mod firesc timpul de lucru este urmat de timp PERSONAL. În care fiecare are dreptul nu doar să se relaxeze, ci să facă ce dorește. Să bea o bere cu prietenii. Să pornească o afacere nouă. Sau chiar să-și asume un alt job!

Parcă nu mai sună la fel, nu?

Mi-aș dori ca legislația noastră să iasă din era comunistă în care a început și care se reîntoarce periodic. Să ia în calcul omul, nu cifrele din spatele lui. Ne luptăm cu munca la negru, dar nu avem soluții pentru multitudinea de angajați care nu-și primesc drepturile salariale luni întregi.

Vorbim despre telemuncă, dar cine și cum sancționează toate abuzurile privitoare la depășirea crasă a timpului de lucru de acasă, de care se plâng tot mai mulți angajați? Știu primul răspuns care vă vine în minte, mai căutați!

Și mi-aș mai dori ca toți cei care sunt în poziții manageriale să înțeleagă că deși a suna un angajat în timpul lui liber nu este (încă) ilegal la noi, este totuși abuziv. Ca să nu mai spun că denotă un stil managerial dezorganizat și lipsa unor abilități minime de management al timpului.