Apărut în anii ‘80, fenomenul muncii până la epuizare continuă să facă tot mai multe victime în Japonia, acolo unde există un adevărat cult al serviciului. Angajații ajung să lucreze până la 80 de ore pe săptămână, adesea 6-7 zile. Iar companiile profită organizând spațiul de lucru astfel încât timpul destinat transportului să fie eliminat: dormitoare, băi complet utilate, săli de masă funcționale timp îndelungat.
În 2014, după numeroase cazuri de karoshi (moarte prin epuizare fizică sau sinucideri cauzate de epuizarea psihică), autoritățile de acolo au încercat, fără succes să modifice legislația în vigoare.
Cazul Matsuri Takahashi, angajată a companiei Dentsu în vârstă de 24 de ani, găsită moartă în dormitorul companiei în anul 2015 a reaprins fitilul problemei. Pentru că cercetările finalizate în urmă cu o lună arată nu doar că tânăra și-a luat viața din cauza suprasolicitării și abuzurilor de la locul de muncă, dar și că firma la care lucra datorează angajaților peste 21 de milioane $ pentru munca suplimentară prestată.
Este clar că vorbim despre mentalități setate cultural. Japonia este un exemplu de țară care a ieșit din criză prin prioritizarea educației, dar se confruntă acum cu reversul medaliei stilului aproape spartan și extrem de principial promovat un timp îndelungat.
Și cum educația a făcut, tot educația poate desface.
Ne mutăm acum în spațiul carpato-danubiano-pontic, unde primul viscol va însemna și primele victime ale frigului. În fiecare an vedem oameni relativ tineri, încă apți de muncă, aflați la limita subzistenței economice. Dependenți de ajutoare sociale, lăsați de izbeliște de soartă, dar luați în evidențele autorităților, știu că a trece peste încă o iarnă presupune mai ales noroc.
Dacă japonezii nu știu cum să-și oprească cetățenii din a munci fără pauză, noi nu știm cum să-i pornim! Calculele cinice electorale care datează de aproape trei decenii mențin o stare nefirească și profund dăunătoare în piața muncii.
Deja politicile de retenție a românilor în țară sunt abandonate din fașă. Oamenii deștepți și muncitori nu acceptă abuzuri și nici incompetenți care să-i conducă. Deci sunt inutili statului român, așa cum se prezintă el în zonele de sus. Politicile de inserție profesională a celor aflați în diverse situații de risc sunt vax. Pentru că dependența de autorități e al naibii de profitabilă.
Și din păcate, nici companiile nu au răbdarea și generozitatea de a face lucrurile să se întâmple. Vor aici și acum oameni gata de muncă, doar că pentru a-i motiva pe cei care nu au mai lucrat sau au avut pauze lungi și neproductive, e nevoie de răbdare, explicații suplimentare, asigurări că va fi bine, un mediu prietenos și propice integrării.
Iată deci că dacă la japonezi lucrurile pot intra pe un făgaș mai puțin ucigător (cultura asiatică predispune oricum la excese de acest tip, tot ce pot face pe termen scurt este să investească mai mult în partea de servicii psihologice și psihiatrice și să reglementeze mai strict programul de lucru), la noi lucrurile sunt complexe și greu de reparat. Educația este în risc (sistem învechit, resurse umane tot mai puține, calitatea lor fiind în scădere vizibilă), cultural nu avem un istoric de martiri ai muncii, iar voință nu există nicăieri: în cazul politicienilor pentru că sunt conștienți că ar fi un demers sinucigaș, al companiilor pentru că fac calculele contabilicește și doar în curtea lor (asociațiile din diverse industrii înțeleg prea puțin că împreună pot influența piața muncii), iar nouă, celorlalți, pentru că nu ne pasă.