După ce a apărut în spațiul public 15 mai ca dată concretă de la care începe relaxarea măsurilor de protecție împotriva știți voi cărui virus, cum era firesc s-au întețit și discuțiile despre reluarea școlii.
Cu cele două tabere aferente: a celor care consideră un risc major reîntoarcerea copiilor în colectivitate și a celor care cred că nu-i putem ține la infinit în globul de sticlă care să-i protejeze de boală.
Evident că ambele dețin argumente valide. În primul rând unele școli sunt suprapopulate, deși se discută de ani buni despre plafonarea numărului de elevi din clasă. N-aș da vina doar pe numeroșii miniștri perindați pe la cârma școlii românești, nici părinții nu-s prea nerăbdători să vadă lista doamnelor cu renume având doar 20 de poziții, așa cum ar fi normal.
În al doilea rând sunt defectuos organizate și oricâte strategii se vor dezbate și aplica, tot cu încercare și eroare vor fi. Ori în perioada asta, parcă nu-i mai vine nimănui să numere greșeli, că avem destule statistici triste.
Pe de altă parte este clar că nici școala online nu-i o soluție. Deși se tot discută de ani buni despre digitalizarea învățământului, atât de necesară după cum se observă, mai mult de cataloage virtuale și acestea doar în rare cazuri, nu prea vedem altceva. Iar a face școală din fața unui laptop nu înseamnă o sesiune de Zoom. Dacă în clasă abia ții în frâu 35 de copii, să o faci virtual și cu 35 de părinți care îi asistă tehnic este balamuc. Conținuturile trebuie adaptate, suportul vizual asemenea, apoi digitalizare înseamnă și interactivitate, nu doar vorbit la microfon. La cei mari de liceu nici prin vise nu apar atâția, dar sunt și mai greu de ținut în lesele virtuale.
Iar despre teleșcoală n-are rost să discutăm. Există replica asta “vorbești ca televizorul” adică mult și inutil. Am încercat să urmăresc câteva lecții, dar mesajul lor extrem de doct și unidirecțional mi se pare ilustrarea perfectă a vorbelor de mai sus.
Decizia mi se pare greu de luat. Mulți discută despre riscurile la care sunt supuși cei mici, care nu pot sta cu masca pe față și nu respectă reguli de igienă. Tocmai că uneori ei se adaptează mai ușor, se obișnuiesc cu situații noi, iar majoritatea învățătoarelor pe care le cunosc insistă și în pauzele școlare cu pașii obligatorii de igienă personală. De asemenea, părinții se organizează mai repede, există întotdeauna dezinfectant, șervețele, protecții pentru colacul toaletei și restul arsenalului.
Înainte să înceapă nebunia am văzut mulți copilași care ieșeau de la ore cu masca pe față. Să nu uităm că înainte de Coronavirus a existat gripa noastră neaoșă sezonieră.
Problema este acolo unde comunitatea și părinții nu-și permit astfel de luxuri. Unde toaleta școlii e în curte, iar apa și săpunul apar când vrea Dumnezeu.
În plus, cei mici sunt încă dependenți de ajutorul adulților și de cele mai multe ori aceștia sunt bone sau bunici aflați în categoria de risc.
Cât despre copiii mai mari, de gimnaziu și liceu, deși poate că par mai responsabili în privința măștii și a igienei, e mai greu cu distanțarea. Ei sunt deja dependenți de grup, iar apartenența se declară prin apropiere fizică (saluturi speciale, îmbrățișări, pupături). Chiar credeți că liceenii ieșiți din izolare, nu-și vor săruta partenerele, salutându-le formal de la 2 m distanță? Nu vor ieși la fumat în grupuri mai mari de trei?
Totuși, a încheia mediile artificial și a da niște examene de formă înseamnă a transmite un mesaj care deja începe să se contureze: că școala nu este atât de importantă pe cât vrea ea să creadă, că merge oricum și așa, fără un semestru întreg și o tonă de conținuturi aferente. Iar o școală cu o astfel de percepție publică, înseamnă o școală degeaba.
După cum spuneam, e greu de găsit soluția care să-i împace pe toți. Și tot la încercare și eroare ne întoarcem.
Poate că primii reîntorși ar trebui să fie voluntari. Cadre didactice care au curajul să revină la muncă și copii ai căror părinți consideră că nu îi expun unui risc major. Până la urmă, orice ar zice autoritățile, fiecare își cunoaște vulnerabilitățile din familie și are dreptul la decizii personale. După 14-24 zile deja vor exista destule indicii dacă decizia a fost salutară, cu risc controlabil sau catastrofală.
Rămâne totuși problema examenelor, care pot deveni un fiasco total. Știm deja conținuturile, se fac antrenamente pe grile publicate. Există soluții tehnice de supraveghere video și spații în școli pentru a distanța regulamentar candidații. Rămân probleme strict organizatorice pentru a evita îmbulzeala lor și a celor care îi însoțesc, de a crea fluxuri de circulație în care contactul să fie minim, de a pune la dispoziție logistica tehnico-sanitară aferentă (măști, termometru pentru triaj, dezinfectanți).
Recunosc că nu știu cum vom trata în familie anunțul redeschiderii școlilor. Cred că depinde mult de data la care se va face, de situația de atunci, de strategia propusă, de informațiile care se vor vehicula în momentul respectiv. Dar copiii nu sunt în ani terminali și de aici luxul unei astfel de opinii.
V-ați gândit ca părinți ce veți face în această situație?
L.E. Preşedintele a anunţat astăzi că şcolile nu se vor redeschide pentru majoritatea elevilor. Înţeleg că Franţa a încercat un experiment care a eşuat lamentabil. Pe de altă parte Australia se pregăteşte de redeschiderea lor susţinând că în urma unor experimente nevalidate încă academic au dovedit că boala are transmisie mică în mediul şcolar.