În calendarul traumelor, decembrie are un loc fruntaș. Pentru că atunci când pierzi oameni dragi, sărbătorile devin suplicii. Toate micile gesturi din trecut, mesele festive, cadourile, sunt greu de trăit sub formă de amintiri. Dorul copleșește. Totul doare.
Și uneori suferința din suflet se transformă într-una fizică. Anul trecut am început ultima lună a anului cu niște migrene cumplite. Anul acesta cu alte dureri, mai nesuferite.
Ca de obicei am tras de mine să fac cele cuviincioase. Nu există Crăciun fără cârnați de casă. Evident că Universul a complotat, și de data asta, să stau potolită și m-a lăsat fără obiectul muncii, adică mașina de tocat care a ajuns la gunoi. Am jucat fotbal, am alergat pe scări în stilul meu caracteristic, am stat pe metereze până când corpul meu a început să urle la mine să mă potolesc. Să mă caut. Să mă tratez.
Acum stau pe canapea și scriu. Am redus la minim pregătirile pentru masa de Crăciun. Și partea cu decoratul, noroc că cineva s-a ocupat din timp și a ornat acoperișul casei ca în povești. Am reușit să împodobesc brazii conform compromisului făcut cu cel mic: cel tradițional, cu globulețele cumpărate când ne-am mutat, în casă, după cum se vede mai sus în cea mai ilustrativă poză pe care o puteam pune acestui text.
Iar cel cu decorațiunile de anul trecut pe terenul de fotbal, acolo unde îi este locul.
Brăduțul Juventus 2020
Am încă dureri. Urmează noi investigații. Dar pe de o parte cele căpătate acum le anesteziază pe cele vechi. Iar pe de alta, pot profita de recomandarea scrisă mare pe scrisoarea medicală: se evită efortul fizic. După un an în care am alergat mai mult decât era cazul, doar așa m-aș fi putut potoli.
2020 se termină așa cum a început: halucinant și dement. Dar treaba asta cu anii care vin și trec e doar o convenție. De fapt sosesc și se duc șiruri de belele și mici bucurii, iar noi suntem aici să le rezistăm.