
Zilele astea mi se plimbă prin cap tot felul de subiecte grele: de la educația morală, la bipolaritatea politicii, violență sau viața ca o perpetuă trântă. Dar pentru că n-aș putea scrie relaxat despre nimic din cele de mai sus și pentru că suntem în plină vacanță intersemestrială (numită vacanța de după vacanță), vă povestesc despre un film.
Ferdinand este noua obsesie a lui Cezar, l-am văzut deja de două ori și știu din experiența Cars 3 și Sing! că este doar începutul. (Mă bucur că n-a făcut pasiune pentru Coco, deși ascultă mereu coloana sonoră, pentru că n-aș putea să văd obsesiv schelețeii, oricât de drăguți ar fi!)
Carevasăzică Ferdinand este un vițeluș sensibil, dar curajos, care luptă cu destinul său pecetluit de viitor taur de corida și fuge din ferma în care a crescut. Ajunge așadar într-un soi de Rai: o familie care cultivă flori și le vinde în piață. Ferdinand crește liber și răsfățat devenind un taur mare, puternic și cu aspect fioros, deși sufletul lui este la fel de cald și sensibil.
Dar ca orice taur care se respectă, personajul nostru are o clipă în care se dovedește a fi un uriaș bou. Ajunge așadar tot în ferma din care a fugit în copilărie și, apoi, în temuta coridă, după o serie de întâmplări hazlii și nu prea.
Povestea este frumoasă, morala clară: uneori greșim stupid, ignorând evidența și astfel o pățim grav. Pe marile ecrane binele învinge, dar coborând în viața reală lucrurile nu-s chiar așa de optimiste.
Este așadar un film despre destinul pe care ni-l croim singuri, despre prietenie, despre soarta tristă a animalelor (și omul tot un animal este, extrapolând avem și noi abatoarele noastre), despre bine și rău, despre aparență versus esență.
Așa că mergeți să-l vedeți cât mai este încă în cinematografe!
Sursă foto și un review ca la carte aici.