Vara trecută am trecut prin experiența neplăcută de a mă interna cu cel mic. Nimic grav, o enterocolită care venea totuși în perioada de după scandalul bebelușilor decedați din cauza sindromului hemolitic. Am ales un spital de stat la recomandarea prietenilor medici.
Spun că a fost neplăcută, pentru că nu poate fi nimic pozitiv în a sta cu un copil în spital. Totuși, am avut o rezervă curată, cu toate dotările necesare, acces la tratament de calitate, cadre medicale care s-au purtat ireproșabil, mult peste așteptări. Iar eu am rămas cu gluma că aș ieși să mănânc în oraș la Balș, pentru că ajunsesem precum câinele lui Pavlov să salivez când se deschidea ușa salonului la ora mesei. Catering nota 10 din 10 așadar.
Nu am dat șpagă, am plătit cazarea și consider că aceasta este soluția către servicii medicale de calitate și la stat: mult hulita co-plată.
În timp ce eram internată am citit întâmplător un articol al gazetarului sportiv (*) în care se descriau condițiile inumane dintr-un spital de stat din Constanța. Exact genul de informații care m-au determinat să ezit teribil înainte de a accepta internarea. Sunt convinsă că ceea ce scria el acolo era adevărat. Dar era foarte departe de realitatea mea. Și m-am întrebat de ce nu se scriu și lucrurile frumoase. De ce nu ni se prezintă și opțiuni bune. De ce nu se propun soluții concrete.
Gazetarul în cauză nu este singurul care critică acid, perpetuu și atât. De fapt nu mai există în România decât o astfel de abordare: totul e de porc, se prăbușește, suntem fără șansă și fără scăpare. Nu îi neg meritele în a descoperi nereguli grave. Dar nu pot nici să nu mă întreb de ce refuză cu obstinație să mai schimbe tonul.
Când mă uit la rezultatele votului, la cursul valutar din zilele astea, la rana din Drumul Taberei numită metrou care pare a nu se mai închide, sunt tentată să fac același lucru: o perpetuă, incontrolabilă, irepetabilă suduială. Totuși, în ciuda idioților care se perindă la conducere, văd cum se întâmplă și lucruri bune. Există oameni care sfințesc locuri, există copii excepționali educați în școlile pe care le înjurăm toți, există schimbare. Greu de sesizat dacă stăm cu ochii tot înlăcrimați de cumplita soartă care s-a abătut asupra noastră. Eu nu spun că e totul roz, pentru că știu că se poate infinit mai bine, dar spun că lălăiala asta infernală a devenit sufocantă.
Am născut de două ori în spitale de stat. Am apreciat că la 10 ani după prima naștere am avut opțiunea de a alege să plătesc un salon doar pentru mine și copilul meu. Am ambii urmași în sistemul de învățământ de stat și greu m-ar convinge cineva să încerc altă variantă pe meleagurile noastre, deși am luat în calcul această variantă. Pentru că a face din educație un business profitabil este arta supremă a antreprenoriatului și învățământului. Și am dubii că într-o țară imatură economic ca a noastră există (acum) astfel de genii, iar îndoielile-mi sunt confirmate de profesorii buni care se întorc sau rămân (și) în sistemul de stat.
Lucrurile s-au schimbat și există opțiuni. Dar este firesc să nu le vedem dacă ni se arată constant și obsesiv o baltă mâloasă în care să ne scăldăm.
În plus, ne și place noroiala. Altfel am căuta alte soluții: am pleca din țară, am schimba orașul cu unul în care demografia permite dezvoltare (eu m-aș muta oricând la Cluj, de exemplu), am pune capul și osul la treabă și în interes comunitar, nu doar personal.
Eu vă invit metaforic să ieșiți din baltă. Să acționați spre binele vostru și să lăsați miorița laie a opiniei publice să-și deplângă soarta la urechea altora. Schimbați patria mumă cu una mai puțin ciumă, dacă vi se pare că nu există șanse de mai bine, mutați copilul la școala doamnei care critică în mod deja abuziv și aberant sistemul de stat, dacă tot o gratulați cu like-uri pe Facebook, schimbați orașul, vecinii, doctorul. Iar dacă alegeți să păstrați tot ce aveți, încercați alte canale de informare. Sau măcar faceți un efort voluntar și supraomenesc, în contextul de față, de a vedea și câte o rază de soare în negura informațională care ni se toarnă în cap.
(*) care spune totuși mai mult despre spitale, decât despre sport.