Ştiu că nu mă luaţi în seamă, dar ar trebui să mergem cu toţii la psiholog. Într-un grup uriaş, ţinându-ne de mână, de bună voie şi nesiliţi de nimeni sau poate doar de conştientizarea neaşteptată a propriei noastre gândiri totalmente pervertite în rău.
Suntem inundaţi de ştiri negative şi ne plac. Vegetăm într-o stare soră cu depresia şi ne cufundăm în ea. Viitorul sună rău, trecutul ne dezgustă. Aproapele nostru este o sursă permanentă de nervi sau invidie. Nu ne îngrijim de noi sau de ceea ce ne înconjoară.
În percepţia publică totul este mucegăit şi greşit:
Medicii? Nişte şpăgari criminali. Profesorii? Inutili care fac mai mult rău decât bine copiilor nostri. Poliţiştii? O tagmă care se plimbă de colo-colo şi filmeaza gândaci. Farmaciştii? Mafioţi. Bancherii? Lipitori care trăiesc din munca altora. Vecinii? Needucaţi, necivilizaţi. Părinţii? Niste erori ale biologiei. Copiii? Erori ale educaţiei.
Străzile? Catacombe periculoase. Arhitectura? Un amestec bizar şi inestetic de stiluri. Mâncarea? Bombă calorică. Cultura? Copy-paste de la alţii. Moda? O glumă bună.
Afacerile de succes din România? Căpuşe ale statului. Instituţiile statului? Definiţia falimentului perpetuu. Angajaţii? Ineficienţi. Şefii? Dobitoci. HR-ul? Comedie.
Care este problema cu critica asta continuă?
Una uriaşă: nu ajută la nimic. Niciuna dintre problemele de mai sus nu se rezolvă doar arătând cu degetul spre ea. Şi punând atâtea pe ordinea de zi ne pierdem curajul, energia, motivaţia, ideile creative de a le aborda.
Zilele acestea feed-ul meu a fost inundat de critici, glume, analize şi propuneri pentru noul logo al capitalei noastre dragi. Mult prea multă energie şi timp consumate pentru un demers inutil, ratat din start şi integrat într-un demers amplu de creaţie a unui personaj care încearcă să-şi construiască un drum deja bătătorit de altele în politică.
În acelaşi timp, zvonurile că actualul guvern vrea să renunţe la celebra prevedere fiscală în care o parte (mică) din impozitele datorate de persoanele fizice şi juridice să poată fi redirecţionată spre ONG-uri devin tot mai vocale. Multe persoane aflate în situaţii dificile, de care statul oricum a uitat de mult, se vor reîntoarce în punctul din care au plecat: de a nu avea sprijin. Puţini concetăţeni discută sau se revoltă pentru că nu este un subiect atât de generos din punct de vedere umoristic. Dar este unul care doare! Rău!
Pentru nişte gogoriţe electorale, copii cu autism, oameni fără locuinţă sau cu diverse handicapuri pot fi sacrificaţi fără scrupule. Iar nouă ni se aruncă petarde cu desene naive pe hârtie, profesoare suplinitoare care visează la comploturi sau definiţii tehnice ale familiei premergătoare probabil celor ale iubirii, fericirii şi acceptării.
Este poate un alt fals subiect al presei. Dar dacă nu?
Avem aşadar nevoie de un alt tip de gândire. De luciditate, de a percepe agenda publică în termen de priorităţi, de a empatiza cu cei care au nevoie reală, nu cu cei care ţipă cel mai tare sau sunt fabricaţi artificial.
Dar, asemeni unui pacient dificil, oricâte simptome am avea le negăm la infinit. Şi ne întoarcem obsesiv către liderii de opinie care ne arată calea sigură spre spitalul de nebuni.