M-am delectat zilele acestea cu autobiografia lui Zlatan Ibrahimović, poate cel mai buni atacant ai generației sale și cu siguranță unul dintre cei mai controversați fotbaliști ai tuturor timpurilor. Este o carte foarte bine scrisă despre sport, dar și despre viață, carieră în general, relații interumane, leadership, succes.
Ibra s-a născut într-un cartier social din Suedia într-o familie profund disfuncțională: un tată alcoolic, o mamă abuzivă, mai mulți frați și surori din relații diferite și, în general, o atmosferă pe care mulți am considera-o de nesuportat. Dar modalitatea lui de a se adapta a fost să accepte lucrurile așa cum sunt, fără resentimente sau analize de tipul “cum ar fi fost dacă?”. Și cu furia îndreptată spre exteriorul familiei: pe terenul de sport.
Din povestirile copilăriei, putem bănui că Zlatan a fost un pic hiperactiv și cu siguranță “gifted”. Talentul adevărat trebuie gestionat cu grijă și dedicare, pentru că vine la pachet cu rebeliuni și forțe prea puternice pentru noi, oamenii obișnuiți. Cu o mamă care rupea linguri de lemn pe spinarea lui, asistenți sociali care încercau să găsească soluția parentală optimă între cele două defecte și în general cu adulți pregătiți doar să eticheteze, nu-i de mirare că a ajuns rapid oaia neagră a școlii / clubului la care activa ca junior, hoț de biciclete și vinovat de serviciu.
Suntem obișnuiți, când vine vorba de talent, să-l considerăm consecința unei munci susținute de respect pentru reguli. Dar talentul poate bate atitudinea. Zlatan povestește cum trișa la traseul de alergare al antrenamentelor, luând adesea autobuzul fără să fie văzut, cum a furat bicicleta poștașului și chiar a antrenorului secund.
În afară de abilitățile sportive de excepție și de o motivație care se hrănește din obstacole, profilul mental al atacantului este cel clasic: extrem de autocritic, dispus, ba chiar flămând să învețe, cu o toleranță foarte mare la durere, dornic și capabil să facă lucrurile să se întâmple. Forța caracteristică a fost mai degrabă consecința antrenamentelor, iar autodisciplina o abilitate de asemenea dobândită care îl părăsește câteodată.
Fotbalul pe care îl descrie autobiografia despre care vorbim nu este deloc romanțat: acolo unde sunt bani mulți, sunt și interese mari și o moralitate ale cărei repere se adaptează acestora. Zlatan poveștește detalii despre negocieri și culise ale semnării contractelor uneori deloc măgulitoare pentru cei implicați.
Dar cu siguranță cel mai bine creionate sunt personalitățile antrenorilor cu care a lucrat. Unii au reușit să-i impună respectul și să-i pună în valoare calitățile sportive, alții n-au avut puterea sau priceperea de a lucra cu el.
Nici dragostea nu lipsește din paginile cărții. Ibra iubește o femeie suficient de matură și tare să poată conviețui cu el. Împreună au doi băieți.
Controversele carierei sunt prezente și ele. Evident că sunt argumentate, vag romanțate și gestionate în stilul Zlatan. Nu vă închipuiți strângeri de mână și scuze elaborate diplomat! Omul îi spune nevestei #superpizăreadelux, vă puteți închipui cum își gratulează adversarii!
“Eu sunt ZLATAN” este o carte captivantă tocmai pentru că este despre rebeliune, despre a forța regulile și limitele, despre un băiat prea rău dar suficient de bun cât să răzbească într-o lume cu imagini corecte fabricate de cluburi și sponsori. Pare de neconceput că cel pentru care părinții colegilor de la clubul de juniori semnau petiții pentru a fi dat afară din echipă a ajuns să joace la cele mai mari cluburi europene și să fie golgheter ani la rând. Sărăcia este acceptabilă în bref-urile de marketing ale marilor branduri, derapajele gratuite cu greu își fac loc altminteri într-o industrie profund imorală.
Dacă Zlatan n-ar fi existat, ar fi trebuit așadar să fie inventat. Ca cineva să le spună copiilor că nu doar munca grea îi duce pe culmile succesului, că e acceptabil să joace uneori Call of Duty obsesiv, că pot fenta un antrenament sau mânca paste. Și părinților sau antrenorilor că uneori talentul se arată sub cele mai inacceptabile forme, dar întotdeauna se luptă să iasă la iveală. Că succesul nu cere perfecțiune, ci timp, putere, contexte favorabile. Și că mai presus de orice este dorința de a reuși a fiecăruia în parte, nu a părinților, clubului sau comunității.
N-am să pot rezuma peste 370 de pagini într-un text de blog. Dar vă încurajez să citiți cartea chiar dacă nu sunteți microbiști sau fani ai personajului. Este scrisă într-un stil accesibil și cursiv, e amuzantă pe alocuri, nu abundă în termeni de specialitate, deși recunosc că descrierile unora dintre goluri mă tentau să las cartea și să deschid YouTube. Mai ales cel care l-a scos din catatonie pe Mourinho 🙂
“Eu sunt Zlatan” de Zlatan Ibrahimović și David Lagercrantz a apărut la Editura Publica în 2014.
Cred ca lipseste o litera la hashtag-ul nevestei. Banuiesc (sper) ca e un a, nu un d 🙂
Lipsește un d 🙂