Azi ne bucurăm printr-un binemeritat liber de Ziua Unirii Principatelor Române. Unul dintre momentele acelea în care politicienii depun coroane, spun discursuri sforăitoare şi fac pe patrioţii.
Și una din zilele în care noi ne minunăm că ţara asta a avut şi ceva glorios de spus şi de făcut. Ce-i drept în vremuri în care nu puteai prosti poporul cu televizorul şi în care nu chiar orice om certat cu limba noastră, altminteri o comoară, putea arunca public părerea despre cum ar trebui să funcţioneze lucrurile în ţărişoara noastră, cum pare a fi în prezent.
Mie îmi place această sărbătoare, pentru ca are exact ce îi trebuie pentru a o transforma într-una grandioasă: o istorie frumoasă și romanțabilă, un imn cu versuri bine scrise, motivante social, ba chiar şi un dans, celebra Horă a Unirii. Îndemnul este unul pozitiv, actual oricând, personajele istorice sunt generoase.
Problema apare la cum sărbătorim noi, românii. Personajele şi mesajele actuale nu tocmai digerabile, îmbulzeala din spațiul public, lipsa de eleganță și respect a noastră față de noi. Parcă îți trece și patriotismul, și mândria când vezi aceleași coroane, statui, colive, același limbaj de lemn, discursurile sforăitoare, lipsa de autenticitate și leadership. Urmate apoi de firescul circ și bălăcăreală.
Începi să te întrebi dacă invocatul Cuza, cu bunele, relele și reformele lui, chiar a existat. Pentru că pare incredibil ca un trecut bun de pus în filme istorice să fie urmat de un prezent similar unor scenarii de comedie.
Dar a fost. Și poate se vor ridica, dacă le permitem, și alte personalități care își vor merita locul în sărbătorile noastre. Pentru că nu putem fi un popor atât de blestemat.
Hai să dăm mână cu mână!
Sursa foto: https://imgcop.com/img/Hora-Unirii-96722502/