Zilele trecute cel mic a învățat la școală să descrie o persoană. Prima tentativă a fost, evident, mama. A ieșit un text perfect imperfect, corectat temeinic cu roșu, care a surprins, totuși, esența a ceea ce sunt eu: un cameleon într-o perpetuă camuflare a tot ceea ce mă doare, uneori până la agonie, cu sclipici, aromă de prăjituri și haine frumoase.
Mi-a plăcut atât de mult încât am postat un fragment pe Facebook. Fără să-i cer permisiunea, iar când a realizat m-a certat. Cum să vadă toți greșelile lui din caiet?
Următoarea încercare a fost să-și descrie unul dintre bunici. Evident că de această dată textul a ieșit impecabil, primind un “Bravo” de la Doamna.
Dar mie tot prima compunere îmi place mai mult și nu pentru că este despre mine. Ci pentru că știu cât de greu i-a fost să o scrie fără prea mult timp de pregătire, fără să-i fiu în față și fără să știe ce iese.
Cel mare are aceleași comportamente autocritice. “Nu mi-a ieșit emisia azi!” spune uneori despre jobul lui de la radio. Dar mie exact cele care nu ies îmi plac în imperfecțiunea lor. Îl simt uneori frustrat, dar faptul că merge mai departe, că-și adună motivația și inspirația de pe unde nici nu știe că sunt, înseamnă, cu adevărat, creștere.
Nu degeaba se spune că “practice makes perfect”. Încercând, eșuând, luând-o de la capăt nu faci decât să devii din ce în ce mai bun.
Dar ideea este alta: ne-am obișnuit să credem că doar ce este fără de cusur merită atenția noastră. Și ne învățăm copiii că numai atunci când au coroniță, medalie sau orice alte aprecieri formale merită aplauzele noastre. Atunci îi arătăm lumii. Atunci sunt ai noștri.
Doar că este nefiresc. Când reușesc, au deja măsura valorii lor. Știu că pot, sunt și ei mândri de ceea ce au realizat.
Nevoie de noi au când nu le iese. Atunci când încearcă până la exasperare și nu găsesc calea. Când au nod în gât și lacrimi în ochi de neputință. De fapt, abia atunci sunt ai noștri!
Atunci au nevoie de noi să le amintim că trebuie și pot să meargă mai departe, că nereușita nu este o sentință, că a persevera este calea.
Copiii mei trebuie să știe, așadar, că sunt ai mei oricând. Le prețuiesc diplomele și medaliile, dar și mai mult le ador toate nereușitele de până acum. Toate meciurile în care văd privirea neputincioasă a celui mic. Fiecare bâlbă a celui mare sau gafă în direct, unele rămase deja în limbajul nostru curent. Conflictele, încăpățânările, erorile repetate, toate paginile roșii din caiet, fiecare notă mică, puținele obiective ratate.
Pentru că nu acestea îi definesc. Ci perpetua încercare de a fi mai buni în tot ceea ce își propun.