Nu cred că e cineva care să nu ştie de războiul care se poartă cam aproape de graniţele noastre. Peste noapte o criză sanitară a fost înlocuită de una umanitară, ambele generatoare de emoţii puternice şi reacţii pe măsură. Şi ca în toate celelalte contexte similare discuţiile, energiile, timpul, analizele sunt toate îndreptate spre a gestiona situaţia dificilă.
Ceea ce nu aţi observat poate, este scuza devenită perpetuă deja, a brandurilor şi oamenilor: ştim că e război, dar trebuie să şi trăim/ călătorim/ să ne bucurăm/ cumpărăm. Practic a devenit detestabil social să faci altceva decât să jelesti sau ajuţi.
Pentru că aşa suntem învăţaţi să privim viaţa, în alb şi negru, iar dacă unii sunt pe partea întunecată a sorţii, noi trebuie să dăm măcar cu puţin cenuşiu peste omătul nostru.
Este adevărat că atunci când unii suferă, poate părea indecent ca tu să te bucuri. Este împotriva legilor doliului, empatiei, umanităţii. Problema este că viaţa însăşi este o înşiruire de momente nefericite şi fericite. Şi dacă stai să-ţi umbreşti de fiecare dată puţinele momente de bucurie care-ţi sunt date pentru că în acest timp alţii suferă, e posibil să nu îti rămână prea mult timp de alb. Apoi unii sunt în propriul lor negru, au drame şi încercări proprii. Şi nu sunt de condamnat că nu găsesc resurse pentru a compătimi pe alții.
Nici acestora aflaţi în impas individual nu le este permisă bucuria, deşi cine a trecut prin necazuri ştie că în cele mai neaşteptate momente apar zâmbete sau chiar hohote de râs. A fi victimă presupune în mod absolut necesar o anumită condită şi chiar un anumit aspect. Aparent, în mintea colectivă, bombele se aud altfel dacă laşi în urmă o casă cu mai multe camere şi pleci cu o maşină de lux, decât dacă iei trenul de pe front spre Gara de Nord. Doliul este mai veridic dacă porţi negru decât dacă pui rochia verde. Suferinţa săracilor este, în general, mai mare decât a bogaţilor, chiar şi dacă ar fi dovedit ştiintific că banii nu o pot atenua.
Realitatea este că viaţa este un amalgam de emoţii, contexte şi reacţii neprevăzute. Se nasc copii pe front, mor oameni tineri în accidente stupide. Râdem şi plângem, vrem şi nu prea, ne place, dar urâm. Între alb şi negru există o infinitate de tonuri, nuanţe, combinaţii coloristice. Există călăi care suferă, victime care chiar sunt active, infinit de multe situaţii pe care logica sau dreptatea refuză să le încapă. Iar noi trebuie să le gestionăm mental și emoțional, încercând să minimizăm costurile.
Ucrainienii suferă şi trebuie ajutaţi. De către cei care au resursele emotionale, financiare, de timp să o facă. Între timp noi toţi, cei de aici şi cei veniţi de peste hotare, ne putem bucura de viaţă. Să călătorim, să ne mâncăm relaxaţi micul dejun, să ne cumpărăm haine sau chiar baxuri de ulei dacă asta ne face fericiţi sau mai puțin speriați.
Nu ne trebuie scuze să ne trăim viaţa! E dreptul fiecăruia să o facă după cum doreşte, atât timp cât le permite şi celor din jur acelasi lucru.