Târziu în noapte, după încă o zi prea plină, copilul cel mare m-a întrebat senin: “Ce este fericirea?”
Recunosc că deși am tot pomenit despre așa ceva, mai ales că am profilul perfect pentru a candida la depresie, nu m-am preocupat niciodată să o definesc riguros. Multe din textele mele o invocă, cel mai drag fiindu-mi acela cu niște exemple. Dar n-am pus niciodată punctul pe i, deci nici n-am prea știut ce să-i răspund!
Întrebând în jur, pentru că nu vă închipuiți că m-a pus doar pe mine în încurcătură, a primit răspunsuri interesante. Unii o definesc prin comparație cu antonimul ei, alții pornind de la factorii declanșatori. Unii o iau pragmatic, alții filosofic. Fiecare cum simte.
Acum că stau și compilez, eu cred că există fericire și momente de fericire. Momentele sunt ușor de identificat, le trăim cu toții, sunt (de regulă) intense, le simțim fizic, se văd, au o cauză clară, palpabilă.
Fericirea în schimb este mai complicată. Vorbim despre o stare cumva generalizată în care ești bine nu neapărat pentru că ai motive notabile, ci pentru că în ciuda impedimentelor sau a sâcâielilor cotidiene, simți bucurie, găsești plăcere în a te trezi dimineața sau în a face planuri seara la culcare.
Dacă momentele de fericire sunt accesibile tuturor, ba chiar le putem manipula, provoca, fericirea ca stare este accesibilă doar celor al căror drum, deseori lung, duce acolo. Fie din exemplele pe care le văd în copilărie, din păcate pentru mulți prea puține să devină modele, fie din abisuri, neputințe și lipsuri care dezvăluie unora cât sunt de puternici și capabili. În timp ce pe alții îi doboară în neputință.
De exemplu, suntem tentați să credem că un om foarte bogat este și fericit. Mulți așa par. Dar abia dacă ar pierde averea am afla cum stau lucrurile de fapt. Dacă în simplitatea vieții ulterioare sau în tumultul unui faliment acesta găsește oportunitatea, beneficiul unei schimbări, chiar se cheamă că este.
Nu-i simplu, nu? Pare de-a dreptul nebunesc!
Fericit este așadar cel care găsește zilnic momentele lui de bucurie. Și dacă nu le găsește, le creează! Lucruri mărunte din jur sau oameni mari la o ceașcă de cafea și un pahar de vorbă, ritualuri plăcute, generozități, obiective de setat.
Este un drum, nu neapărat o destinație, în care putem alege conștient modul în care călătorim și haltele în care oprim. Este doar despre noi, nu despre alții, este despre cum nu ne lăsăm pradă invidiei, comparațiilor, răutăților, meschinăriilor.
Și, mai ales, nu este despre ceva palpabil. Nu copiii, banii, cariera, familia trebuie să ne facă fericiți, pentru că mulți simt că bifând etapele pe care le celebrăm cultural și social, asta ar trebui să-i ducă direct spre Nirvana. Sau, mai mult, își induc că lipsa uneia dintre bife înseamnă neapărat nefericire.
Ci acea voce interioară care ne șoptește în orice context un motiv de a zâmbi. Hic et nunc, nu după ce depunem bilanțul, nici după ce trecem examenul X. Hic et ubique, nu doar într-un hotel luxos, o limuzină sau birou managerial.
Căutarea fericirii în sine poate fi un semn de fericire. Cine nu mai încearcă, pentru că a obosit, pentru că e degeaba, pentru că oricum nu există, acela este în pericol de a se acri.
Dacă citiți acest text și înțelegeți ce a vrut autoarea să spună, fără să o bănuiți de necurate, sunteți, poate, în halta care trebuie.
Dacă totuși simțiți că drumul pe care ați apucat a devenit prea complicat, întortochiat, greu accesibil sau destinațiile par a vă amăgi perpetuu ca o Fata Morgana, puteți găsi oricând ghidaj potrivit.