Am lipsit o vreme, abia aștept să vă povestesc. Dar până îmi fac ordine în gânduri, bagaje și fotografii, vă zic despre altceva:
Citind știrile departe de țară, vezi mult mai clar cât de măruntă este mentalitatea autohtonă și de ce ne învârtim în cercul sărăciei de atâta amar de vreme.
Nu am inventat noi corupția, nici traficul de influență, cu atât mai puțin abuzul, fiind de fapt un popor destul de pașnic. Dar avem talentul de a le ridica la rang de artă, de a le îmbrăca în mantia unor calități umane desăvârșite, deși vorbim despre tare de caracter în cea mai pură formă.
De multă vreme se discută despre neregulile, ca să nu spun absurdul situației, dintr-un liceu bucureștean cu predare în limba germană, unde există examen de admitere încă de la clasa pregătitoare. Copii de 6 ani fac meditații intensiv pentru a accede la această Mecca educațională, fără de care ar fi doar niște elevi banali, ca toți ceilalți de vârsta lor, condamnați la mediocritate. Sunt ironică, dar snobismul educațional nu merită altă abordare.
Cel mai recent scandal a pornit de la o practică foarte întâlnită în școlile “bune” de la noi, în care există presiunea rezultatelor: o profesoară forța prin abuz psihologic și verbal elevii de la clasă pentru a-i avea clienți la pregătire suplimentară.
Instituția meditațiilor ca și cea a cărții școlare sunt două căpușe de care nu vrea nimeni să scăpăm. Prima omoară munca de la clasă, transformând profesorii în niște mărunți cămătari educaționali, a doua cocârjează spinările copiilor, pentru că, se știe de mult, numai culegerea aceea bună face mintea brici.
Școala noastră ține morțiș să protejeze interesele oricui, mai puțin pe cele ale elevilor. Și, din păcate, picați în plasa socială a alinierii, același lucru îl fac și părinții. Culmea, cu credința fermă că totul este spre binele suprem al urmașilor care, după ce lucrează intensiv din Gazeta Matematică, bifează toate concursurile școlare și sunt admiși la un liceu din top 10 național, sigur se vor angaja cu 10.000 de euro lunar plus bonusuri, la care se adaugă promisiunea unui avion privat după primii trei ani.
Realitatea din piața muncii este alta și încerc de ani buni să le explic părinților asta, fără sorți de izbândă. Decizia de a fi angajat, apoi de a crește în carieră, poate avea o imensă sau o vagă legătură cu studiile. Nu există un drum clar, pavat cu marmură, pe care merg după ce termină școala cei cu diplome sonore. Tot pe acela cu hârtoape, oportunități mascate în tot soiul de joburi fără ștaif și obstacole o iau toți. Da, există networking-ul, și știu multe cazuri de angajări pe pile. Dar chiar dacă pare că oamenii ăștia fură startul, tot dau de blocaje, deseori uriașe, în dezvoltarea lor.
Știu și eu ce zice statistica. Note mari la evaluarea națională la 98% dintre absolvenți. Angajabilitate de 90%. Destinul individual nu doar că bate statistica. Dar cifrele acelea nu zic nimic despre succesul durabil, pe termen mediu și lung.
Așa nedreptă cum e, viața ne oferă tuturor șanse, aruncându-ne când și când pe toți la grămadă, bogați sau săraci, educați la școli înalte sau la cele din cartier. Piața muncii este doar un exemplu de astfel de vârtej al destinului. Și viața personală are întorsături. Sănătatea. Norocul.
Dacă voi credeți că viitorul copilului vostru este determinat de un sistem defect și de niște oameni lipsiți de coloană vertebrală, este alegerea voastră. Riscul este să creșteți un om care va vedea doar partea urâtă a vieții pentru că s-a adaptat prematur mizeriei umane. Și există și bine, și frumos, și necondiționat.
Realitatea este că trăim într-un univers imens în care oricine vrea să învețe, să muncească, știe o limbă străină și are o diplomă care să-i ateste pregătirea profesională, indiferent de instituția emitentă, își va găsi un loc, un trib, o menire. Nu e nevoie de expunere prematură la abuz, mizerii umane, lupte atroce pentru mize mici.
Iar competitivitatea la care visează toți părinții este importantă, dar nu cea mai importantă. Adaptabilitatea, curajul, capacitatea de a învăța, creativitatea sunt esențiale. Și oricum ar trebui să apară în peisaj atunci când există deja piloni ai caracterului pe care să se bazeze. Altfel, lupta devine un scop în sine și nu un mijloc de a atinge obiectivele.
Dar pentru a vedea astfel, trebuie să-ți poți depăși propriile limite, să vezi dincolo de lumea ta mică și frica ta uriașă și să înțelegi că toți avem un loc sub soare. Iar a sta precoce în lumina sa puternică, nu e neapărat calea spre a crește, riscul mare fiind să te arzi.