Una dintre încercările umane moderne este aceea că nu apucăm niciodată să ne bucurăm de ceea ce avem. Orice am realiza, există o presiune socială de a face mai mult. Sau mai puțin. Mai altfel. Mai frumos/ inovativ/ deștept/ cu sens.
Ai un copil. Păi doar unul? Și nu e genial? Sau frumos de pică? Ți-ai luat un apartament. Așa mic? Și insignifiant? Cum îl pui pe Instagram, e demodat! Ai un job. Pentru salariul ăla nici nu merită să cobori din pat!
Mașină, haine, vacanțe, oricât de frumoase ni se par nouă, devin extrem de modeste dacă intră în mașinăria de consum a lumii în care trăim.
Alergăm așadar după himere prezentate în vitrine sau poze intens retușate și refuzăm să dăm valoare lucrurilor simple. Că trebuie să ne bucurăm de copiii noștri exact așa cum sunt, că orice acoperiș deasupra capului e bun, că este infinit mai bun un loc de muncă neatrăgător decât lipsa acestuia, că orice haină, mașină, vacanță care își îndeplinesc scopul originar: protejat corpul, deplasare, odihnă și relaxare sunt extraordinare.
Că nu ne definesc posesiunile, ci caracterul și contribuția noastră în lume.
Că orice ni s-ar spune, viața nu este o competiție de tip “care pe care” ci un șir, deseori aleatoriu, de evenimente, acțiuni, întâmplări, decizii. De aceea a impresiona prin etichete, cele care cad primele, este o imensă pierdere de vreme.
Fuga către altceva a devenit sport mondial. Și nu-i de mirare că suntem poate cele mai răsfățate și nefericite generații, în ciuda faptului că încă nu am experimentat conflicte mondiale, bombe atomice sau foamete generalizată.
Nu avem nevoie de pantofi noi, tocmai ce am văzut la înmormântarea Papei Francisc că putem schimba lumea și cu cei vechi în picioare. Nici de mașini cu ecrane tot mai mari sau de case în care ne pierdem unii de alții.
Suntem prea îndoctrinați să credem că este mai important costumul pe care îl purtăm decât mâinile pe care le strângem. Și realizăm cam târziu că viața este prea scurtă să căutăm frenetic ceea ce ne spun alții că ne trebuie.
Dacă am putea fi sinceri cu noi, am vedea că avem deja totul și chiar mai mult de atât.