Una dintre naivitățile pe care le-am avut ca mamă a fost legată de reperele din cărți sau stabilite de medici. Din fericire am avut (și avem încă) o pediatră relaxată, citită și suficient de fermă cât să închidă gura anxioșilor din jur, care încercau să-și găsească propriile zone confortabile.
Dar cu toate acestea rămâneau o mulțime de necunoscute și lacune de umplut. Și citind reușeam să îmi creez așteptări. Iar astea mă duceau direct pe drumul frustrărilor.
Evident că diversificarea, renunțarea la scutece, achizițiile cognitive, chiar și creșterea dinților mi s-au părut lupte grele, obositoare, fără sfârșit. Și toate acestea pentru că pe toate căile mi se spunea că trebuie să fie într-un fel și în cazul nostru se petreceau uneori în altul.
Cumva trăim într-o lume care își închipuie că toți adulții a căror înălțime variază între 1,60 și 1,90 m, trebuie să aibă la două luni 57 cm. Sau într-o lume în care oamenii mari își aleg meserii atât de diverse: medic, avocat, profesor sau contabil, dar în școală învață toți în același ritm la toate materiile.
Acum știu că în părințeală nu există termene limită. Totul se întâmplă în ritmul copilului și al familiei, în funcție de personalitatea fiecăruia și de context. Iar luptele adevărate nu sunt legate de erupția dinților sau primele cuvinte. Ci sunt legate de domesticirea unor potențiale defecte fără le a umbri potențialele calități. De exemplu, să ponderăm până la optim perfecționismul sau ambiția, fără a le anula. Sau să le canalizăm energia debordantă spre activități care pot deveni meserii/ pasiuni.
De aceea nu-mi plac rețetele și scurtăturile în creșterea copiilor. Am învățat pe propria-mi piele că fiecare drum are provocările lui și fiecare copil are devenirea sa. Nu există același ADN, nici aceeași personalitate sau destin. Poate că unii au nevoie de blândețe nelimitată, dar alții cer uneori limite mai ferme. Unii de independență, alții de o îndelungată dependență pentru a găsi puterea de a se desprinde. Unii de spațiu, alții de timp.
Poate că după atâta timp în care industria asta a devenit profitabilă și ne-a transformat încet, dar sigur, în părinți anxioși și neputincioși, a venit momentul să ne uităm mai mult la copiii noștri și la nevoile lor. Și să le punem în contextul întregii familii, pentru că focusul acesta excesiv pe ei ca indivizi le dăunează.
Educația de acasă nu poate fi formalizată și nici nu trebuie. A fi părinte nu este atât de complicat pe cât ni se spune. Greșelile, atât timp cât nu țin de sfera abuzului, sunt firești. Nu trebuie să fim perfecți și nici să le cerem copiilor asta. În fond viața este plină de imperfecțiune și neprevăzut. Trebuie să avem curajul de a face și puterea de a recunoaște atunci când greșim. Și răbdare, pentru că educația nu este o luptă pentru prezent, ci o construcție dinamică pentru viitor.
Un părinte bun nu este așadar un părinte perfect. Ci este unul care își cunoaște copilul și nu îl tratează ca pe o marionetă sau un checklist.
Iar un copil bun nu este unul care ia nota 10 la Evaluare Națională. Ci unul care devine un adult funcțional și echilibrat, care nu face umbră pământului degeaba cum frumos ziceau bătrânii noștri.
Iar pentru asta nu există un termen limită.