
Astăzi am vrut să scriu un text optimist. Sunt încărcată de inspirație, în ultima vreme chiar am avut muze bune.
Dar navigând la cafea prin Social Media am aflat că o colegă de breaslă nu mai este printre noi. A pierdut un război lung cu boala sa necruțătoare, deși câștigase câteva lupte importante. Așa că nu sunt sigură că îmi iese.
Nu am cunoscut-o personal, dar era acolo, una dintre noi. Ne intersectam prin reviste, pe la evenimente, prin proiectele de recrutare și selecție. Apoi s-a retras din activitate păstrând toate armele pentru boala ei. A lăsat HR-ul pentru artă, a început să trăiască altfel. Apoi a capitulat.
Cu o moarte toți suntem datori, asta este clar. Dar ideal este să facem și din viață tot datoria noastră. Cumva prinși în făurirea propriului masterplan al succesului, sărim peste pauze, îi punem pe cei dragi în așteptare, îi învinovățim pentru nereușitele noastre, ne supărăm pentru tot soiul de bagatele, visăm la chestii care odată obținute ne seacă, nu ne împlinesc. Suntem țâfnoși, importanți, orgolioși. Ne ținem mintea ocupată cu obiective, etape de proiect, liste de bifat, chestii de făcut. Trăim pentru alții, cum vor alții, ce vor alții.
Dar o facem cât ne e dat. Și abia în lupta finală înțelegem cât balast am cărat. Cât timp am pierdut îngrijorându-ne, supărându-ne, încercând în zadar să-i mulțumim pe nemulțumibili când puteam să ne bucurăm de propriile alegeri, să ajutăm, să petrecem timpul într-un mod plăcut.
Astăzi am realizat o dată în plus că belelele ne sunt date default, fericirea devenind astfel o alegere pe care o facem zilnic.
Bucurați-vă de soare, îmbrățișați-vă copiii, alintați o pisică, alergați prin frunze uscate, mâncați o brioșă. Mergeți la filmul acela pe care-l așteptați de mult. Purtați pantofii aceia de ocazie. Azi. Cine știe mâine ce urmează?