Pierdut Seninia, o declar nulă

Mi-e tot mai greu să găsesc bucăți de senin în jurul meu. Și mi-ar trebui. Poate că am nevoie de o ieșire din decor, o scurtă vacanță undeva departe de București, poate chiar de România. Pentru că totul a devenit atât de urât, fără sens, agresiv, încât ne apasă și când nu avem probleme.

În fiecare dimineață același traseu aglomerat și accidentat. În fiecare seară aceeași scurgere tristă spre case. Multe sirene, de parcă locuim în zonă de război. Weekenduri cu manele și grobianism. La televizor tot soiul de pseudovedete care știu doar să-și pună poalele în cap. Bietul Internet abia se mai ține de abundența tâmpeniilor pe care e nevoit să le susțină. Discuții multe și sterile. Seninia devine Sufocaninia. Ni se taie respirația de stres și nici măcar nu știm ce ne lovește.

Încerc totuși să fac un exercițiu de autosugestie și să enumăr lucruri frumoase, care mă țin pe linia de supraviețuire zilele acestea:

Magnoliile. Pomii înfloriți. Grădinile înverzite. Românii sunt, în fond, oameni gospodari. Unde dau de o bucată de pământ o sapă și plantează ceva. În ciuda cablurilor întinse peste tot, a gropilor din asfalt și talmeș-balmeșului arhitectural, primăvara Bucureștiul înflorește și devine frecventabil.

Oamenii aceia care sfințesc locurile. Aproape sistemele noastre de lucru sunt profund disfuncționale. Orice lucru pe care încerci să-l faci durează mult, stresează, eșuează multiplu, deși e banal. Dar există persoane care se ridică deasupra haosului înconjurător și fac Rai din ce au la îndemână.

Copiii. Dacă citim presa sunt o gloată de neșcolarizați cu probleme de disciplină. În jur văd însă mult talent, o profundă înțelegere a lumii în care trăim, respect față de calitățile celorlalți, dar și empatie față de neputințele lor, capacitatea de a se strânge în echipe pentru a-și atinge obiective comune, curiozitate, continuă dezvoltare. Viitorul s-ar vedea bine, dar România rămâne țara care își gonește, ca o mamă realistă care le vrea binele, pruncii de lângă ea.

Comunitățile. Într-o țară în care dezbinarea este cea mai puternică armă, există oameni care se ridică deasupra manipulărilor și a propriilor interese meschine, începând să se grupeze și lucreze pentru interese comune.

Umorul. Nu doar că îl avem în sânge, dar ne ajută cu inspirație tot ceea ce ni se întâmplă în jur. Hazul de necaz a devenit demers adaptativ la noi, mai bine râdem decât să mai jelim. Și am râs mult zilele acestea.

Raze de Seninia. Poate răsare!