Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Se vorbeşte prea mult despre moarte zilele acestea. Este aici, este acolo, este colectivă, este individuală, este liniştită, este înspăimântătoare. Câştigă prea des şi mă copleşeşte, recunosc.

De ce nu există încă tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte? De ce trebuie să trecem prin agonia despărţirii definitive de cei dragi? De ce trebuie să trecem prin agonia degradării fizice şi psihice date de batrâneţe?

Când sunt la ananghie glumesc, aşa că de data asta am găsit cel puţin cinci motive pentru care un perpetuum mobile al tinereţii şi vieţii este mai înspăimântător ca doamna îmbrăcată clasic si accesorizată cu coasă:

-Fie vorba între noi, bărbaţii ar da de naiba. Ar risca moment de moment sa-i facă curte străbunicii bunicului colegului de birou sau mătuşii matusalemice a vecinului de la etajul 3.

-Şi nu doar bărbaţii ar fi în încurcătură. Am văzut ceva mame care se prezintă bine de tot, fără ca urmaşele să le moştenească. Ce s-ar face fiica dacă peţitorul său şi-ar îndrepta rapid şi definitiv atenţia către cea care i-a dat viaţă?

-Copiii ar fi într-o mare şi perpetuă confuzie. Care-i mama şi care-i bunica? Şi de ce puştoaica aia din parc îmi spune să-i vorbesc cu respect? Arată ca soră-mea care are 18 ani?

-Individual vorbind, ar fi tare obositor. Ritmul turbat al tinereţii susţinut la infinit mi se pare un coşmar teribil, nicidecum un deziderat. Şi mai groaznic ar fi să arătăm ca la 20 de ani şi să ajungem să ne purtăm ca la 60!

-La scară mare, am fi tare aglomeraţi. Probabil că ne-ar lua jumatate de oră să parcurgem 100 m mergând pe jos. Turismul ar fi mort – vacanţele inutile.

În contextul acesta, sună ceva mai bine promisiunea cu locul verde şi luminat, de unde a fugit durerea şi întristarea. Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte ar însemna doar o luptă fără sfârşit care, ce-i drept, nu se lasă cu riduri de expresie de la atâta încrâncenare. Să fie la Ispirescu în poveste…