Am plecat de acasă de dimineață val-vârtej, cu ochii încă lipiţi de somn, fără urmă de fard, dar cu adânci semne ale oboselii şi bulversării. Ajung la destinţie, un bloc de pensionari chibzuiţi, liniştiţi şi cu mari abilităţi în ale versificaţiei. Nu fabulez, stiu sigur: de fiecare 8 Martie, Crăciun şi uneori chiar de 1 Iunie, apar lipite pe pereți câteva poezii drăguţe scrise de mână pe foaie velină şi ilustrate naiv cu desene în carioca.
Urc în lift împreună cu cel mic, îmbrăcat şi el pe fugă cu primul pantalon sport găsit în cale, tricou albastru spălăcit şi nelipsita şapcă în dungi marinăreşti. Lângă noi apare un domn cu vârsta şi prezenţa respectabile. Ne salută şi începe o neașteptată tiradă privind când spre mine, când spre copil, când spre sacoşele din dotare:
– Ce frumoasă eşti! O frumuseţe! O minunată! O grozăvie!
Mă trezesc brusc din adormire şi mă uit bolând la om încercând să înţeleg. Vorbea cu plasele, cu cel mic sau cu mine? Domnul o dădea cu spor:
– Ce noroc pe mine să-mi iasă în cale dis de dimineaţă o prinţesică superbă ca tine!
Mă gândesc că şi eu am câteodată un noroc chior, ca acum când liftul opreşte exact la destinaţie și mă scutește de complimente matinale, cu destinatar incert.
– Adevărul este doamnă, mi se adresează direct când dau să cobor, că viaţa nu ar fi nimic fără copiii ăştia. Ne luminează existenţa, înfrumuseţează totul în jur.
Nu-mi rămâne decât să-i dau dreptate. Şi să-mi tund neapărat piticul. Zulufii lui blonzi, rebeli și greu de atins creează deja situaţii cu potenţial periculos.