Trimitem sau nu copiii la școală – august 2020

În aprilie, când pandemia părea sub control, cel puțin la noi în zonă, vă întrebam dacă trimitem sau nu copiii la școală, în cazul redeschiderii lor, speculată atunci a fi fost pe 15 mai.

Recunosc că răspunsul meu înclina spre afirmativ. Ambii copii erau suficient de bulversați de statul excesiv acasă, iar veștile despre cum se propagă nebunia asta păreau a fi în grafic.

Câteva luni mai târziu, nu mai este loc de întrebări, pare deja o certitudine că școala va începe așa cum o știm, la jumătatea lui septembrie.

Doar că numărul cazurilor este în creștere constantă, au apărut deja suficiente focare în comunități de copii (centre de plasament și tabere) încât să realizăm că aceștia nu sunt imuni în fața bolii, iar scenariile colorate prezentate senin de guvernanți par foarte negre în lipsa unor pași concreți făcuți până acum. În plus, boala nu se mai prezintă ca o simplă viroză respiratorie, ci una care afectează serios și pe termen lung întreg organismul.

Nu mai spun că în ciuda înmulțirii cazurilor, apar tot mai mulți adepți ai teoriei conspirației care cred că totul e o invenție. Asta până ajung să ocupe un pat la ATI!

Îmi doresc ca școlile să se deschidă. Consider că nu există încă un înlocuitor pentru ele. Am încredere în cadrele didactice implicate în educația copiilor mei și știu că și ei sunt suficient de responsabili.

Dar nu am încredere în alții: părinți care cred că viruși au doar calculatoarele sau că totul este doar o elucubrație a lui Bill Gates. Copii care nu sunt dispuși ca ai mei să respecte regulile. Primari care așteaptă 10 septembrie să înceapă implementarea unor măsuri anti-Covid. Minister care în șase luni a reușit să facă doar un semafor. Oricare dintre cele trei culori ale sale necesitând investiții, resurse umane suplimentare și timp de implementare deja inaccesibile.

Așadar, în ceea ce mă privește, locuind în București, unde statisticile rămân sus, având în familie boli cronice considerate comorbidități și citind articole despre cum au luat-o razna scenariile altora, nu mă simt deloc pregătită să-mi trimit copiii la școală.

Nu mai am dubii, nu-mi mai vine să pun întrebări. Pur și simplu consider că este absurd ca în comunitățile în care numărul cazurilor crește constant, indiferent de algoritmii care ne sunt fluturați de epidemiologi, să se reia aglomerația din și în jurul școlilor.

Pentru că una este să faci calcule statistice din birou și alta să-ți iei copilul zilnic după ore și să vezi media de vârstă a celor care se înghesuie în fața porții. Una este să trasezi linii directoare în documente oficiale și alta să mergi la ședința cu părinții și să vezi că nici mama lui pepsiglas nu-i poate ține pe copii în siguranță.

Știu, oamenii au nevoie de job și de copii care să stea în siguranță în tot timpul în care părinții lor muncesc. Dar poate oare sistemul, așa cum este el acum, să garanteze această siguranță?

Școala online e nasoală. Copiii au nevoie de un mediu formal și normal de învățare. Dar boala asta pare și mai și. Știu că statistic nu-i mare riscul contactării ei, dar așa cum spun mereu, depinde întotdeauna de care parte a statisticii te afli.

Am cumpărat uniforme. Voi cumpăra caiete. Dar tot sper ca școala să nu înceapă în sălile de clasă în localitățile cu un număr crescut de cazuri, până când lucrurile nu vor fi temeinic puse la punct. Acum nu sunt.