Ne place stabilitatea și rutina, dar în fond tot ce facem este să ne adaptăm constant, să schimbăm, să aflăm altele noi.
Învăţăm greu să ne desprindem de mamă, primul nostru punct de reper şi de fuziune. Bâjbâim, o căutăm, devenim independenţi, uneori regretăm, ne întoarcem. Apoi învăţăm la fel de greu să ne adaptăm vieţii în doi. În trei, în patru…
Deprindem cu ceva efort scrisul, cititul, socotitul. Apoi mai complicat devine să învăţăm cum să comunicăm cu alţii diferiți nouă, cum să înţelegem motivaţii ascunse, cum să ne adaptăm junglei umane.
Ne obişnuim cu o casă. Apoi o schimbam. Cu un oraş, apoi cu altul. Cu trenduri ale modei și tehnologiei. Cu maşini noi şi metehne clasice.
Ne obişnuim cu a nu avea nimic la începutul carierei. Apoi trebuie să deprindem modestia câştigului.
Prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele sunt toţi într-o dinamică perpetuă. Vin şi pleacă, unii pe furiş, alţii cu surle şi trâmbiţe, unii lăsând în urmă gol, alţii o mare uşurare.
Câştigăm şi pierdem constant. Şi nu e ca şi cum putem echilibra o balanţă. Câștigăm timp, pierdem bani, câștigăm viitor, pierdem trecut, câștigăm iubire, pierdem libertate.
Zilele astea mă obişnuiesc cu o nouă schimbare. Din aceea cu nod în gât, întoarcere la rutina veche deşi nu-şi mai găseşte rostul, obiceiuri proaspete, grele şi ele, gânduri multe, obişnuita vinovăţie, tristeţe, adunat de puteri, mers înainte. Simt că optimismul este risipit în mii de zări și-mi va lua mult să-l mătur pentru a mi-l putea băga în cap. Sau măcar altora…
Dar asta este viața: o perpetuă adaptare. Un lanț continuu de pierderi, câștiguri, noduri în gât. Şi nu e ca şi cum putem echilibra o balanţă cu ele.
Voi fi ok. Seninia e aproape.