Trăim într-o societate obsedată de greșeală. La școală orice eroare este pedepsită printr-o notă mică, deși scopul ar fi tocmai încurajarea lor, pentru a le putea îndrepta. La serviciu, evaluările periodice devin adevărate vânători de acte ratate, ca și cum dacă doar stăm și le cuantificăm se cheamă că îmbunătățim ceva.
Politicienii sunt sub un asediu al analizelor opiniei publice și poate că sunt cel mai bun exemplu care demonstrează că un ochi critic obsesiv nu face decât să-i scoată din sistem pe cei cu potențial și să lase acolo doar mecanisme biologice simple cu vagi urme de inteligență.
Este clar că vânătoarea de greșeli în scopul de a pedepsi nu duce nicăieri. Oamenii se simt vinovați, devin anxioși cu privire la demersul lor de învățare sau performanța lor profesională, iar greșelile rămân pentru că deseori sunt parte din sistem, nu neapărat scăpări individuale.
Atunci de ce continuăm?
Răspunsul este dureros de simplu: pentru că este mult mai simplu să demolezi decât să construiești. Oricine poate lua un baros și dărâma o ușă, ai nevoie totuși de un om priceput să o pună la loc.
Critica obsesivă este expresia neputinței individuale și de grup. Profesorul care nu este în stare să explice pe înțelesul elevului lovește cu nota. Nu e vina lui, e vina altcuiva pentru nereușită. Pacientul care a respectat nici 5% din recomandările de tratament ale doctorului îi critică acestuia abilitățile profesionale. Google zice altceva și e gratis.
Șeful care are criterii vagi și inconstante de evaluare își critică angajații. Părintele dărâmat de propriile neputințe, copiii. Este un lanț de tipul “eșuează și dă mai departe!” care așteaptă cu ardoare să vadă care verigă cedează, fără să realizeze cât de grave pot fi consecințele.
Critica excesivă demolează. Este un conflict perpetuu, o stare de război mocnit sau explicit, care consumă inutil energie, nervi, timp. Cei care m-au cunoscut profesional știu că repet obsesiv, periodic “sub asediu nu se poate construi nimic”. Pentru a avea o imagine pregnantă, gândiți-vă cum arată zonele aflate în război.
În familie, critica perpetuă aduce îndepărtare, alienare, comportamente rebele din partea copiilor. În organizații aduce anxietate, certuri inutile, pisici moarte aruncate de colo-colo. În școală aduce agresivitate, lipsă de motivație și de performanțe. La nivel social streche.
Aș vrea să spun că am rețeta magică, pilula minune pentru a transforma cârcoteala dureroasă și inutilă în analiză constructivă. Dar nu există, trebuie doar ca la nivel individual să încercăm să ponderăm nevoia de a ne acoperi propriile goluri arătându-le pe ale altora. Să iertăm greșiților noștri.