Cea mai grea perioadă a maternității este, cu siguranță, lăuzia, adică perioada aceea care urmează imediat după naștere.
Fizic, situația este dezastroasă. În ceea ce mă privește, dacă prima oară arătam și mă simțeam gripată, a doua am jurat că sunt călcată de TIR. Bio-chimic, furtunoasă. Hormonii ăia există, nu sunt mituri! Psihologic catastrofală. Ca proaspete mame, natura ne încarcă cu ceva rezerve de anxietate, doar pentru a se asigura că nu punem specia în pericol.
La tot acest cocktail Molotov se adaugă chiauneala celor din jur. Nu este ușor pentru nimeni să primească un suflet nou, sosit în ambalaj fragil, în viața sa! De cele mai multe ori bebelușii trezesc în cei din jur nu doar o iubire imensă, ci și frici, neîmpliniri, tristeți asociate propriilor nașteri. Toate acestea răbufnesc ca o bombă de emoții, provocând periculoase reacții în lanț.
Comparând cele două experiențe avute de mine, am realizat totuși ceva. Lucrurile devin mai simple când cei din jur sunt atenți la nevoile biologice și emoționale ale mamei, când aceasta este privită nu doar ca un livrator de viață, ci parte din povestea asta nouă, frumoasă și deloc ușoară.
În ciuda faptului că nici la prima naștere nu am avut lângă mine singura persoană care m-ar fi putut ajuta cu adevărat, mama, au fost prieteni care m-au făcut să mă simt și eu importantă. Am primit prăjituri, mulțumesc, Alina, nu le voi uita niciodată, am primit atentie și ajutor atât cât s-a putut.
La o doua, lucrurile s-au schimbat. Cu un copil de 10 ani în dotare, dovedit a fi crescut bine, cei din jur nu m-au mai privit ca parte importantă în proces și i-am înțeles. “Ce face bebe?” era intrebarea laitmotiv a tuturor celor cu care interacționam.
Bebe era bine, mânca, plângea, dormea atât cât putea și creștea. Cu mine însă, povestea era cam încâlcită! Pentru că în ciuda faptului că le-am dus pe toate, nu o dată m-am simțit copleșită ca niciodată până atunci, incapabilă, peste măsură de obosită sau nervoasă, deși aveam experiență și funcționam pe acel pilot automat.
Cred că numărul și intensitatea depresiilor postnatale sunt corelate modului de viață modern. Și cauzate de faptul că nici sistemul medical și nici societatea nu înțeleg că bebe va fi bine dacă mama este bine.
Nu degeaba în timpurile nu foarte îndepărtate, după naștere, o femeie experimentată din comunitate venea și prelua sarcinile gospodărești ale mamei și o ajuta cu cel mic. Pentru că exact asta are nevoie o lăuză: ajutor specializat (adică cineva care chiar știe ce face, nu vorbește din experiența ei limitată la 1-2 copii), pur obiectiv, fără dramolete de soacră supărată sau mamă rănită în orgoliul propriu, fără agitație sau sincope.
În zilele noastre, lăuzele se descurcă așa cum pot, cu ce au și de cele mai multe ori trebuie să fie un suport emoțional pentru cei din jur, deși adesea simt că se prăbușesc în interior.
Primesc vizite de curtoazie când ele abia dacă pot sta bine în fund, suportă un bombardament de sfaturi nesolicitate, iar nevoile sau problemele lor sunt fie ridiculizate, fie minimizate, așa că ajung îngropate adânc, răbufnind fără atenționare când le este lumea mai dragă.
Nu mă aștept la sistemul medical să devină brusc interesat de lăuzia femeilor, deși cu siguranță creșterea pandemică a cazurilor de depresie postnatală ar trebui să tragă un semnal de alarmă.
Așa că zic celor care urmează să primească în familia lor un suflet nou: proaspetele mămici au nevoie de liniște, ajutor solicitat și atenție. Înainte de a întreba despre bebe, ar ajuta “Ce faci tu, mami? Ai nevoie de ceva?”.