Perspectiva noastră

Cu ceva timp în urmă, dezamăgită de ceea ce se întâmplă în domeniul meu de activitate am început să urmăresc cum este la alții, tocmai ca să mă lămuresc dacă vorbim despre o problemă globală sau una punctuală, localizată geografic în grădina noastră carpatică. M-am minunat așadar să văd că panelurile de discuții ale altora sunt mult mai concrete, pragmatice și că soluțiile tehnice au progresat extraordinar, semn că în afară HR-ul este o industrie întreagă, bugetată corect, urmărită și măsurată, nu doar o retorică superficială despre oameni, respect, fericire și compatibilitate.

Nu spun că afară este totul un râu de lapte și miere. Și acolo sunt probleme, multe similare cu cele de la noi. Lipsa talentelor este una globală, iar metodele de selecție rămân frustrante, agonizante chiar pentru candidați. Dar este clar că există o preocupare perpetuă de a transforma managementul HR nu doar în ceva funcțional, util, ci și măsurabil, cuantificabil. Și este evident că oamenii sunt dispuși să plătească pentru inovație și, mai ales, că sunt interesați continuu de a îmbunătăți, optimiza.

A fost o gură de aer curat, încărcat de motivație. Întorcându-mă totuși mental pe plaiuri mioritice, constat că sunt puțini cei care aruncă privirea și în alte zone profesionale sau geografice. Există așa o resemnare virală pe care am simțit-o pe propria-mi piele: dacă la noi e rău, la alții nu poate fi decât la fel. Dacă la noi plouă, plouă clar și la New York. Sau dacă Excel-ul ține loc de orice, clar este o practică globală generalizată. Dacă la noi managerul are ca instrument de control vocea ridicată, este evident că toate școlile de management de lume predau în module extinse măsurarea decibelilor.

Iar asta ne adâncește în mediocritate. Absența curiozității profesionale, lipsa disponibilității de a privi critic propria noastră activitate, senzația că mai bine nu există, că n-are cum, comparația continuă cu cei mai slabi ca noi și nu cu performerii de top ne țin captivi la nivelul de jos.

Uitați-vă la sistemul medical privat. Marii jucători se compară adesea cu spitalele de stat. Puțini vor să aducă bune practici de la cei mari și tari de afară. Merge așa, suntem oricum mai buni ca orice există în piața autohtonă. La fel și sistemul de învățământ privat. În companii autohtone se aude adesea “păi concurența noastră nu ne ajunge nici la genunchi!” Probabil că așa o fi, dar asta înseamnă doar că elementul de comparație este prost ales.

Lumea inovează, inventează, creează constant. Apar noi tehnici, metode, instrumente, abordări. Și mai ales noi competitori. În orice domeniu. Iar cel mai mare pericol este să negăm progresul și să rămânem admirativi în perspectiva noastră îngustă.