Uitându-mă prin firmele românești constat că există trei metehne manageriale pe care este imposibil să nu le regăsești simultan într-o covârșitoare majoritate:
Prima este lipsa de viziune. Mai toate afacerile încep cu o oportunitate sesizată, cu o idee bună. Dar de aici până la stabilitate și glorie financiară, drumul este lung, anevoios, necesitând multă planificare, știință și voință. Evident că adesea te apropii de un obiectiv încercând și eșuând, dar nu o poți face haotic, fără direcție și resurse alocate.
A doua este lipsa unor elementare abilități de comunicare. Comunicarea în organizații trebuie să aibă o doză de formalism și profesionalism, rămânând totuși simplă, autentică, de impact. Există reguli clare, stabilite atât legal cât și de bunul simț comun. Pot spune că procentul uriaș al problemelor de prin firme ar deveni infim, dacă s-ar respecta o conduită minimală a comunicării.
A treia este lipsa de preocupare pentru învățare. Cumva românii s-au născut nu doar poeți ci atotpricepuți: găsesc scurtături, surogate, soluții de rezervă. Asta n-ar fi rău în situații limită, dar este total contraindicat ca mod de viață organizațional. Și nu doar că nu se investește în programe de instruire, dar în rarele dăți în care se face, banii sunt aruncați într-o gaură neagră, pentru că angajaților care le-au frecventat nu li se cere să aducă know-how-ul dobândit în organizație.
Toate firmele românești trăiesc așadar într-un aici și acum total, într-un perpetuu prezent. Ai zice că e minunat așa, dar astfel repetă la infinit greșeli făcute, pentru că nu păstrează și prețuiesc istoria organizațională, plutind în derivă spre un viitor incert.