Pe când copilul cel mare era școlar mic, moda concursurilor școlare scăpase zdravăn de sub control. Se vorbea deja despre portofoliul educațional al elevului, așa că în numele acestui concept mirabolant, cadrele didactice ne sugerau (ceea ce știm cu toții că în grup devine o presiune) să le bifăm pe toate. Și erau multe! Deveniseră așadar o adevărată demență în care toată lumea părea a câștiga ceva, mai puțin copiii care erau tot mai stresați, obosiți și tracasați ca aproape săptămânal să treacă prin emoțiile unor competiții. Și, mai ales, prin presiunea clasamentelor de final și a împărțirii de trofee. Am și acum o cutie uriașă cu diplome și medalii pe care noi am plătit mulți bani, iar Cristi multe emoții inutile.
Inițial am spus pas la multe dintre ele. Dar sistemul era șmecher, bine pus la punct. După fiecare etapă apărea validarea: “ai luat aur/argint/ bronz la etapa a doua a concursului X”. Evident că la următorul concurs voiau toți din clasă în speranța că vor fi și ei campioni medaliați!
De fapt din toată nebunia câștigau numai unii: organizatorii și probabil cadrele didactice implicate. Ceilalți își pierdeau timpul, banii și energia pentru niște tinichele. Spun asta pentru că ulterior s-a dovedit că fundațiile care organizau aceste concursuri făceau multiple matrapazlâcuri financiare și nu numai. Așa că o vreme au fost interzise, apoi reglementate mai clar. Acum au revenit, dar nebunia s-a ponderat, deci toată lumea le privește exact așa cum sunt: niște antrenamente/ testări orientative și nimic mai mult. Clar nu calea spre Oxford sau Harvard. Nici cea către a scădea rata alfabetismului funcțional.
Normal ar fi ca unele țepe să rămână în trecut. Ei bine, istoria se repetă iar și iar. Există o inflație de trofee în orice! Și de oameni care profită de nevoia părinților de a primi validare pentru copiii lor: sunt geniali, campioni, extraordinari. Performanțele însă tind tot spre mediocru, indiferent despre ce domeniu de activitate vorbim.
Generații întregi cresc cu panoplii încărcate de medalii pentru că participă, pe banii părinților, la diverse competiții. Și nu le spune nimeni că la cele care contează nu poate veni oricine, că trofeele adevărate nu se vând în magazinele de ștampile și că în general, în viață, ce poți cumpăra ușor, nu valorează mai nimic.
Unii vând iluzii, alții, mulți, consumă intens visele cu pricina. Primii fac profit, ceilalți își țin, pe banii lor, rațiunea adormită. Și din păcate semnalul de trezire vine târziu, brusc și inutil.