Dacă aş fi primit un leu de fiecare dată când mi s-a pus întrebarea asta, m-aş fi îmbogăţit teribil. Bani cinstiţi şi meritaţi.
În intervalul 22 – 27 de ani făceam sigur primul milion. Înaintea primei reuşite, jur că ajunsesem să visez clovni râzând isteric şi chestionându-mă despre intenţiile mele legate de fertilitate. Apoi, cu “dar al doilea când”, care ar trebui taxat dublu, sigur ajungeam în topul Forbes.
Încă sunt unii cu intenţia de a întreba despre “o fetiţă”, dar cred că de la visele alea m-am ales cu o privire criminală, ce reuşeşte să pună curioşii pe fugă.
M-am intrebat întotdeauna care-i treaba altora cu făcătoarea mea de copii şi abia acum, când sunt oarecum detaşată de poveste am găsit un răspuns. Nu e de la mine, e de la ei, în caz că nu v-aţi prins cum funcţioneaza logica mea de ceva vreme.
Există aşadar trei categorii de oameni pe care îi incearcă marea curiozitate legată de urmaşi:
Părinţii. Dar nu orice fel de părinţi, ci fix cei pe care îi doare ulterior undeva de cum îi creşti după ce i-ai livrat. Bunicii implicaţi ştiu cât este de greu să-i faci mari şi nu insistă să meargă într-o direcţie care, în mod cert, le va schimba şi lor viaţa. Bunicii neimplicaţi au o singură problemă, de natură socială: trebuie să fie în rândul lumii, să aibă nepoţi cu ale căror fapte de vitejie să se fălească în faţa celorlalţi. De aici chestionatul obsesiv.
Diverse cunoştinţe. Dar nu orice fel de cunoştinţe, ci fix cele care nu se stresează prea tare cu proprii copii, lăsându-i (de regulă) ca responsabilitate bunicilor. Când cresterea copiilor se rezumă la vizite de weekend sau gătit ocazional un McDonald’s, este firesc că ai timp să arăţi cu degetul proaspăt dat cu gel(*) spre cei care nu vor sa se reproducă, punând în pericol specia umană şi pensiile generaţiilor care urmează.
Diverşi oameni politicoşi. Dar nu orice fel de oameni politicoşi, ci fix cei care sunt într-o perpetuă pană de idei în ale conversaţiei şi nu pot trece la subiecte dincolo de statutul marital şi numărul de odrasle aflate în întreţinere. Ceea ce mă uimeşte la ei este că, deşi politicoşi, nu realizează că abordează un subiect al naibii de intim şi chiar dureros pentru anumite persoane.
Există şi o veste bună. După o vârstă şi/ sau un număr de copii, îşi ostoiesc toţi curizitatea. Dar încep cu altele, la fel de greu de digerat, privitoare la numărul de kilograme şi de ani pâna la pensie 🙂
(*) Înţeleg că nu se mai poartă oja, acum e gelul. Presupun că nici la păr nu se mai poartă gelul, sper doar să nu se poarte oja…