Mi-am propus să încetez analiza retrospectivă a anilor care trec. Fiecare dintre ei vine cu bune și rele, cu realizări și eșecuri, cu chin și relaxare, e greu de pus pe taler cât a fost bine și cât rău. Important este să nu aibă întâmplări definitive, marcante în sensul dureros. Să nu fie de coșmar, altminteri e viață pur și simplu.
Dar nu pot încheia 2018 fără să punctez câte ceva din el. Esențialul, ceea ce mi-a rămas în memorie, pus cumva în context, tocmai pentru a înțelege întregul tablou.
-> Anul trecut, un consultant mai matur și poate mai experimentat ca mine, povestea pe LinkedIn cum și-a refuzat un client, spunându-i că nu are cum să îl ajute, deoarece multitudinea de idioțenii manageriale făcute în timp i-a îngropat practic adânc afacerea. Mi s-a părut stupid în primul rând modul de comunicare și apoi abordarea. Faptul că un antreprenor încearcă, fie și în ultimul ceas, să-și salveze cumva businessul, nu îți dă dreptul să îi spui: du-te și comandă-ți cruce că ai fost prea prost!
Și l-am combătut destul de virulent.
Anul acesta am văzut cu ochii mei o situație similară. Și faptul că nu am avut înțelepciunea să reacționez ca al meu confrate de breaslă, m-a costat enorm timp, energie și chiar bani.
Firmele vechi aflate în stare terminală nu ajung așa brusc. Există acolo un amalgam de imoralitate care le ajută să supraviețuiască în ciuda prostiei manageriale, de ostilitate și mediocritate care tinde să devină contagios. Ce am văzut acolo, nu am crezut că există și nici nu am auzit pe la interviuri. Logic, pentru că oamenii aflați în asemenea organizații nici nu fac astfel de pași în carieră, ci trăiesc într-o complicitate profitabilă cumva.
Am cunoscut așadar mizeria umană (de grup, pentru că individual oamenii nu erau mai răi sau mai buni ca alții) și organizațională, culmea, într-o firmă care altminteri ar trebui să dea o mână de ajutor tocmai la a curăța. Și am învățat pe pielea mea că unele organizații chiar trebuie lăsate să moară pentru că sunt un soi de cancer antreprenorial. Dar că anumite industrii din România le ține pe linia de supraviețuire tocmai pentru că alții mai isteți, mai morali și mai buni nu există.
-> De regulă vacanțele care îmi plac mult de tot rămân cumva imortalizate: am poze în format fizic cu ele, diverse obiecte decorative cumpărate de acolo, cărți despre istoria sau geografia locurilor, haine. Ba chiar una din vacanțele italiene, în care am găsit multe scoici mici găurite de firele nisipului, s-a transformat într-o brățară.
Ei bine, cea de anul acesta din insula grecească a rămas ca cicatrici pe picioare. Cititorii frecvenți ai blogului și prietenii știu deja incidentul, nu-l reiau. În ciuda faptului că am tratat zona intensiv și după ce arsura a trecut, tot au rămas niște urme. Era imposibil să nu rămână, date fiind suprafața și profunzimea în anumite puncte a rănilor.
-> Cumva mi-a ieșit o ordonare cronologică, așa că am ajuns la o întâmplare din această toamnă. Din nou un proiect, de această dată de recrutare, pe care am vrut inițial să-l refuz, dar am făcut greșeala de a nu-mi asculta instinctul și l-am acceptat. A fost un fiasco total, dar în toată frustrarea mea, am cunoscut o zonă a pieței muncii care îmi era total necunoscută până acum: sclavia modernă.
Am auzit la interviurile de atunci povești incredibile despre munca la negru, abuzuri incredibile ale angajatorilor, întâmplări neverosimile.
Și dacă în firma despre care povesteam mai sus măcar oamenii își primeau salariile, fie și cu mare întârziere, am aflat că sunt o grămadă de firmulițe mizere pentru care toate prevederile legislației muncii sunt 100% facultative.
Am realizat astfel că în loc să ne învețe la televizor că nu trebuie să exagerăm cu zahărul, sarea și grăsimile, ar fi mai util să ni se citeze obsesiv din Codul Muncii. Pentru că dincolo de imoralitatea sau neștiința unor angajatori, există o incredibilă naivitate a angajaților.
-> Scriu de multă vreme pe blog și chiar mi-am făcut calculele că de când am început traficul a crescut încet, puțin, nesemnificativ și poate că ar trebui fie să încetez a mai scrie, fie să încerc să o fac altfel.
Și tocmai când, oarecum descurajată, făceam astfel de analize, unul din textele mele: “De ce turbăm în preajma sărbătorilor?”, scris în 2016, își trăiește acum zilele de glorie, triplând practic traficul mediu al blogului. Pentru mine este ca un cadou de Crăciun.
Ce să zic? Încurcate sunt căile online-ului… Mulțumiri tuturor!
Cum va fi 2019?
Economic nu are cum să fie un an bun, deci recrutarea va fi în găleată. În mod normal ar trebui să crească piața de outplacement, dar trăim în România, iar disponibilizările înseamnă cel mult plăți compensatorii.
În resurse umane văd un regres uriaș, care va continua. Parcă trăiesc în anii 2000, ceea ce este deopotrivă halucinant și dezolant. Nu mă aștept la mari inginerii, invenții sau investiții. Va fi probabil încă un an de supraviețuire, ca oricare altul din ultima vreme.
Personal îmi doresc liniște și sănătate pentru mine și toți ai mei. Știu că unora li se par mizilicuri, pentru mine sunt esențiale.
Concluzionând, 2018 a fost un an așa și așa bun, dar Doamne fere’ de mai rău! Sper la un 2019 neașteptat de spornic. Ceea ce doresc tuturor!