“Traumă” ar trebui declarat cuvântul deceniului. Este cu siguranță cel mai folosit cuvânt și cea mai invocată cauză a tuturor problemelor noastre.
În parenting fugim de posibile traume ale copiilor. La școală ne temem de inerentele situații traumatizante. Ne “anesteziem” emoțiile cu pastile sau experiențe. Cumpărăm cărți, programe, soluții minune contra traumelor. Mergem la psiholog, psihiatru preventiv.
Dar trauma tot lovește. Și mai nou aflăm că se stochează în păr, în dinți, călătorește mental de la o generație la alta, capătă mutații. Dintre toate relele din lume, pare a fi cea mai mare și mai tare.
Departe de mine gândul de a combate ideea că traumele există și ne afectează. Dar dacă până acum situațiile cu potențial de a le induce erau unele serioase: doliu, despărțiri, boli incurabile, abuzuri grave, acum pare că trivializăm durerea. Iar situații banale de viață: mici conflicte, eșecuri sau nepotriviri, au devenit de neconceput în cotidianul nostru.
Viața ne pune în situații diverse, iar cei cu care interacționăm au și ei luptele lor de dus. E greu de crezut că nu vom întâmpina conflicte, nedreptăți, eșecuri, probleme de tot felul.
Ideea că acestea ne vor traumatiza, generează un comportament evitant și o problemă în sine. Temându-ne că ceva ne face rău aprioric, sunt mari șanse chiar să ne afecteze.
Nu de traumă ar trebui să ne temem. Ci de lipsa de realism a vieții la care sperăm pentru copiii noștri și pentru noi. Nu există destin fără disconfort, greutăți, piedici, pierderi, durere. Iar a trăi în frică, cărând cu noi o perpetuă umbrelă deschisă care să ne apere de propriile noastre reacții și interpretări, ne ajută doar să stăm în umbră.
Antidotul traumei nu este frica, ci curajul.