Zilele acestea fierbinți mi-au adus aminte de copilărie. Când iarna eram cotropiți de nămeți și viscole teribile, iar vara ne fiebeau creierii sub soarele aprig de câmpie. Nu existau notificări sau coduri, dar cumva supraviețuiam fără. Probabil existau victime ale vremii, așa cum există și acum, dar oamenii știau cum să se adapteze capriciilor ei.
Astăzi lucrurile stau la fel din punctul de vedere meteo. Doar soarele arde parcă mai rău, dar temperaturile extreme, viscolele și vijeliile sunt cam la fel. Dar acum suntem anunțați, avertizați, înspăimântați. Avem coduri de culori diferite, legi care să ne protejeze, instituții responsabile. Și o presă care abia așteaptă motive de panică, plus un acces facil la informații.
Cu toate astea, încă vedem iarna mașini blocate în troienele unor drumuri anunțate a fi periculoase și viteji care umbla în toiul amiezii cu burta și capul expuse direct în soarele torid al verii.
Tot în vremurile copilăriei mele oamenii păreau a avea un control mai mare al propriei lor vieți. Cumva știau din moși strămoși că nu-i ușoară, că belelele vin singure și fericirea trebuie lucrată intensiv, că a face copii este o responsabilitate așa cum este și a fi urmașul părinților, că moartea și boala sunt inerente, că setea și foamea sunt primordiale.
În prezentele vremuri ni se pare că suntem divini, imortali și că tot Universul ne datorează, chiar garantează dreptul de a fi fericiți. Ca într-o reclamă: iei pilula, trece boala, iei mașina, vezi numai cer senin în jur, iei parfumul, se lipește iubirea ca dată cu miere. Cumpărăm haine scumpe și uităm să lăsăm bani de pâine, mergem la Paris, dar evităm să trecem câteodată pe la părinți.
Suntem nepregătiți pentru inerentul rău și de aceea ne lovesc necazurile ca trăznetele, ne copleșesc, ne uluiesc. Pentru că ni se pare că ne-am născut doar pentru bine.
Poate că ar trebui să înțelegem că viața toată este un haos și o schimbare. Că nu e frumoasă ea în sine, ba chiar pare hârcă deseori. Că înseamnă un drum greu, uneori inaccesibil, o luptă, o zbatere, o pauză, o durere, o perpetuă adaptare.
Dar că o putem trăi frumos. Prietenii, realizările, pasiunile, copiii, vacanțele, micile plăceri, marile gesturi o pot face nu doar suportabilă, ci chiar admirabilă în diverse momente ale ei.
Poate că mă înșel, dar nu cele două zile de cod roșu canicular sunt problema noastră. Ar trebui dat unul global de inadaptare, motivul principal al tuturor relelor noastre.