Ca mamă eu nu am așteptări pe termen lung. Iau fiecare zi și etapă așa cum vin ele, îmi fixez obiective pe termen scurt și mediu, găsesc soluții la problemele punctuale.
Nu am visat niciodată ca băieții mei să devină prinți, celebrități sau magnați. Să am nepoți zulufați care mă privesc cuminți, cu ochii de revistă. Să joc hora veseliei cu nurorile în curte. Nu mă tentează proiecțiile de viitor, nu visez niciodată cu ochii deschiși.
Asta nu înseamnă că nu cred în ei sau în viitorul lor minunat, ci cred doar că rolul părinților este acela de a-i ajuta să-și creeze destinul, să-și pună propriile vise în aplicare, nicidecum pe cele ale altora.
Totuși, ieri când mi-am văzut copilul de 17 ani cu tortul aniversar în mână, am avut o revelație: întotdeauna vine momentul în care ne trezim față în față cu deciziile noastre. Iar parentingul exact asta este: un șir cotidian de reacții și acțiuni, de soluții, de discursuri, de fapte, de dovezi de iubire. Și, da, la un moment dat, din personaj principal devii simplu spectator. Ar fi al naibii de trist să nu-ți placă ce vezi!
Ar ajuta așadar să dăm filmul înainte câteodată. Cum va crește oare un copil criticat permanent? Dar unul abuzat fizic sau martor al unor abuzuri în familie? Cum va crește un copil încurajat să-și depășească temerile? Dar unul căruia i se spune constant că poate?
Evident sunt etape și momente în care totul pare greșit. Dar așa e destinul fiecăruia, cu suișuri și văi largi, cu momente de măreție și altele mici de tot.
Aseară, când sărbătoritul a suflat în lumânări, a împăștiat sclipiciul argintiu de pe tort în aer. Magie. Îmi place ce văd.