Hotnews.ro anunță că Șantierul Naval Tulcea a găsit rezolvarea crizei din piața muncii, angajând muncitori din Vietnam și Ucraina.
Este o soluție clasică la care au apelat mai mulți manageri români sau străini, abandonând-o totuși pe parcurs. Probabil că vă amintiți cazul celebru al unei firme de textile care a angajat lucrătoare din China, relațiile de lucru sfârșind într-un scandal penibil. Eu am văzut cu ochii mei rețeta eșuând în construcții și în industria ospitalității. Nici treaba cu bonele filipineze nu a crescut conform așteptărilor, dacă luăm în calcul criza perpetuă din zona asta.
De ce nu funcționează la noi importul lucrătorilor din alte țări?
Există două componente majore (și multiple altele minore):
- Componenta socio-culturală:
România nu este o țară foarte deschisă spre străini. Suntem ospitalieri când ne vizitează (cel puțin teoretic), dar faptul că am fost închiși în propria noastră casă atâta amar de vreme ne dă niște complexe nejustificate atunci când relaționăm cu aceștia. În plus, abilitățile noastre de a înțelege și empatiza cu elemente de cultură diferite sunt reduse, iar cele de a influența pe alții sunt aproape nule.
La cele de mai sus se adaugă lipsa unor componente de management în educația de bază. Românul nu este învățat și nici nu caută să se educe singur în a conduce oameni, ci improvizează, abordează strategia “văzând și făcând”, greșește mult în încercarea de a reinventa apa caldă.
Pe înțelesul tuturor străinii ne timorează și suntem manageri slabi. Nu are cum să iasă ceva bine din combinația asta.
- Componenta economică:
Nu suntem o țară bogată, un paradis în care oricine să-și dorească să vină și să muncească. PIB-ul crește doar pentru că este raportat pe cap de vită furajată locuitor, iar depopularea României concurează cu cea a Siriei. Expații de top care vin la noi iau experiența ca pe o penitență, în ciuda declarațiilor publice diplomate, iar muncitorii speră că este doar o haltă în drumul spre Tărâmul Făgăduinței.
Nu există visul românesc, de regulă oportunitățile apar greu și miros la fel. Ai intrat strungar într-o companie de la noi, ai șanse mari să te pensionezi maistru. O treaptă din ierarhie pe viață. Instruirea este o perpetuă Cenușăreasă, iar leadership-ul termen de dicționar.
Practic muncitorii care vin în România speră să scape de sărăcia țării lor. Ori să încerci prin muncă a scăpa de sărăcie într-o țară nu tocmai bogată, e naiv. Doar tandemul influență politică + forțarea legii generează rapid avuție.
Așa că avem pe de o parte așteptări economice nerealiste ale celor din afară care vin aici și pe de altă parte o ofertă a angajatorilor oricum mai mare decât estimările făcute la Contabilitate (*) care generează niște așteptări uriașe și de această parte.
Adăugați diferențele culturale și incapacitatea managerului român de a face față acestora și iată, schematic, radiografia eșecului.
Să poți face din a aduce lucrători străini un succes cere mai mult decât o legislație permisivă (**) și biletele de avion. Îți trebuie o mentalitate anume, o setare multiculturală, capacitatea de a-i instrui rapid și eficient, abilitatea de a crea un mediu în care să le fie confortabil. Noi nu suntem în stare să facem asta pentru ai noștri, e mai greu să dibuiești butoanele de performanță ale altora, total diferiți!
Eu m-aș bucura ca Șantierul Naval Tulcea să reușească și să fie acel exemplu de anvergură de la care să pornească o practică obișnuită, curentă. Nu este imposibil, nici măcar greu, dar reprezintă o schimbare de paradigmă, iar schimbarea este cea mai mare provocare atât la nivel personal, cât și organizațional.
Dacă știți alte cazuri de companii românești care au adus în masă și cu succes angajați străini, aștept să le cunosc din comentariile voastre.
(*) Angajații străini nu sunt ieftini deloc pentru că vorbim mai mult decât de costuri de relocare și salariu. Iar unele dintre ele sunt ascunse bine.
(**) Legislația autohtonă nu este oricum permisibilă și nici nu va deveni curând.
(Poza îmi aparține și nu are legătură cu Șantierul Naval Tulcea, este un feribot grecesc de fabricație nemțească care îmi amintește că am avut vacanță de vară.)