Deşi probabil că a educa este, de fapt, cea mai veche meserie din lume, încă ne mai întrebăm cât din ceea ce suntem datorăm geneticii, biologicului, eredităţii şi cât este influenţa mediului familial, economic şi social în care creştem. Şi este o dilemă bună, orice tip de certitudine în acest sens poate veni la pachet cu reacţii şi comportamente extreme.
Despre ereditate nu prea avem ce comenta. Nu ştim ce noroc ne paşte la loteria genelor, ce talente moştenim şi de unde sau, dimpotrivă, ce predispoziţie la boli degenerative ne apare în dotarea standard. Mediul însă poate fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, manipulat.
Dar de ce am face-o? Este el atât de important în sinergia faptelor?
Răspunsul unanim pare cel afirmativ. Ce-i drept aşa cum nu putem da vina doar pe factorul biologic/ psihologic atunci când vine vorba despre devenirea noastră, nici mediul nu poate determina direct calea pe care o luăm. Apoi, ambele categorii de concepte au multiple ramificări. Mediul poate fi cel familial, de acasă, cel social, determinat de localizarea geografică, grup, etnie, dar şi cel economic, unii apar în familii sau ţări sărace, alţii au deja un cont cu multe zerouri ataşat certificatului de naştere.
Aşa că situaţia este complexă şi are multiple aspecte. Toate aceste combinaţii, la care se adaugă şi factorul surpriză, format din contextele, întâmplările, încercările vieţii şi conţinuturile la care suntem expuşi, ne construiesc personalitatea, caracterul.
Totuşi, cât ne influenţează mediul?
Mult. Aproape jumătate dintre cei care au frecventat o închisoare recidivează. Uneori cu idei şi abilităti noi, dobândite prin schimb de experienţă. În context organizaţional vedem cel mai des cum mediul bate motivaţia şi abilităţile. Du un angajat performant şi pus pe treabă într-o firmă în care “lasă-mă să te las” este deviza colectivă şi vom vedea cum se schimbă socoteala. Inclusiv dependenţele au, de multe ori, o componentă socială, sunt oameni care ştiu şi recunosc public că în grup sunt tentaţi să bea sau să fumeze mai mult.
Ce putem face ca părinţi?
În primul rând, să creăm noi un mediu familial cât mai propice unei dezvoltări corecte. Ştiu că este greu, dar multe dintre problemele pe care le avem ulterior nu se datorează neapărat copiilor de la scară, ci tocmai neintervenţiei parentale sau a greşelilor părinţilor noştri, nu neapărat în raport cu noi. A valorilor după care îşi ghideaza viaţa, a timpului pe care ni l-au acordat (nu neaparat cantitativ cât să ne asculte real preocupările şi supărările), a modului în care s-au adaptat, la rândul lor, mediului, grupului.
În al doilea rând, să supraveghem ceea ce se întâmplă în jurul copilului nostru. Foarte puţini părinţi îşi mai asumă rolul de observator. La şcoală nu e tura lor, e treaba profesorilor, afară nu se poate întâmpla nimic rău, masina să nu-l calce. Şi merg în paralel cu intervenţii educaţionale care n-au nici măcar o minimă legătură cu ceea ce se întâmplă în mintea, sufletul şi comportamentele copilului lor.
Nici supraprotecția și supraintervenția, construirea unei lumi artificiale controlate, corecte și confortabile, în care copilul să trăiască și să crească, nu reprezintă o soluție. Lumea reală nu va fi niciodată ca în condiții de laborator, iar adaptarea poate fi traumatică atunci când cobori din jilțul de catifea situat în palatul de cleștar.
Şi nu în ultimul rând, să intervenim prompt atunci când ni se pare că lucrurile o iau pe căi nedorite. Asta când sunt mici, pentru că deja pubertatea şi adolescenţa ne micşorează serios capacitatea de a mai face ceva din punct de vedere parental. Iar intervenţia nu înseamnă neapărat excluderea dintr-un grup, deşi în cazuri extreme este şi aceasta o soluţie. Ci construirea unor modele de adaptare sănătoase. În care copilul să stie că nu tot ce se întâmplă în jurul lui este corect sau îi face bine, în care să înveţe să-şi urmarească emoţiile în contexte sociale, să conștientizeze ce îl deranjează, să știe că are voie să spună, să riposteze, să se retragă, să aibă iniţiative.
Este clar că nu orice influenţă din jur ne doboară sau ne ridică. Însă cele care acţionează repetat şi neîngrădit, îndiferent dacă sunt bune sau rele, îşi vor lăsa amprenta asupra noastră. Omul este o fiinţă socială, are nevoie să se simtă valorizat în grup. Şi dacă părinţii nu vor gestiona asta corect la vârste mici, culeg “roadele” atunci când influențele lor devin, în mod natural, irelevante.