Despre greşelile părinteşti

Mă amuză întrucâtva setea multor părinţi de a fi perfecţi. Citesc, se documentează, discută asiduu şi fervent, arată cu degetul, analizează situaţii complexe în speranţa că nu vor greşi în meseria părintească.

Între timp dau greş la fel ca noi, cei care suntem mai relaxaţi.

Şi suntem aşa nu dintr-un complex de superioritate sau pentru că nu am avea motivaţia de a învăţa, ci pentru că ştim că lucrurile o pot lua atât de imprevizibil razna, încât nici măcar cel mai complet compendiu despre educaţie nu ne poate salva.

Alimentaţia copiilor a devenit un tabu. Mi-e frică să vorbesc despre asta, deja pentru mulţi a devenit o religie în toată regula ceea ce bagă în gură. Să nu mă credeţi când vă spun, dar am vazut cu ochii mei: când copiii cresc şi influenţa parentală descreşte, va veni momentul în care vor avea propriile alegeri alimentare. Aşa cum îşi aleg şi hainele, muzica sau prietenii, aşa vor alege dacă mănâncă sau nu carne, fast-food, crud sau gătit, mult sau spre deloc.

La capitolul sănătate e mai dihai problema. Ba vaccinăm, ba tratăm cu usturoi, ba înfăşăm, ba lăsăm copilul liber, ba îl purtăm în marsupiu, ba luăm cel mai modern cărucior, greu de spus cine greşeşte şi cine nu, în ciuda faptului că toţi deţin adevărul absolut. Este suficient să urmărim recomandările OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) în materie de pediatrie ca să vedem cât de mult se schimbă perspectiva de la o generaţie la alta.

Educaţia copiilor a fost dintotdeauna tributară “trendurilor”. Astăzi educaţia clasică îngrădeşte, doar montessorismele pot stimula cu adevărat creativitatea şi libera gândire. Pe vremea noastră filonul rusesc era baza. Şi iar vă zic că am văzut cu ochii mei copii de care părinţii se ocupă puţin din punct de vedere şcolar, care ajung să exceleze şi copii în jurul cărora gravitează întreaga atenţie şi energie a familiei, care trec cu greu prin şcoală.

Toate curentele care vin şi trec ne arată că ar trebui să fim mai puţin atenţi la ceea ce se promovează, la ceea ce se poartă în materie de parenting şi să fim mai atenţi la ce avem acasă, la nevoile copiilor noştri, la ceea ce încearcă ei să ne spună.

Totodată, ne arata că noi părinţii nu ar trebui să ne temem de greşeli atunci când luam decizii. Pentru că oricât de documentate ar fi, pot sfârşi prin a fi catalogate ca greşite.

Şi ar mai fi un motiv: viaţa nu este nici ea de o scrupulozitate ieşită din comun. E mai nedreaptă ca cea mai denaturată mamă, te loveşte gratuit şi neaşteptat acolo unde nici nu ştiai că te doare şi după ce te-a doborât mai dă câteva, doar aşa să se asigure că duci.

Şi este important ca atunci când se vor confrunta cu situaţii dificile, copiii noştri să ştie că ele vin şi trec, să le privească cu înţelegere şi toleranţă, ştiind că greşelile, atât timp cât nu sunt fatale sau persistente, trebuie iertate. Atât cele proprii, cât şi ale altora.

Greşim, oameni buni, pentru că avem de luat decizii în timp real, multe, rapide, uneori ciudate, alteori banale, mai toate cauzate de lipsa experienţei! Dar dacă erorile noastre nu frizează patologicul, nu sunt perpetuate la infinit şi nu pun în pericol integritatea fizică şi psihică a copiilor, acestea devin un soi de repetiţie pentru viaţă.

Ca părinţi nu trebuie să facem o obsesie din a fi perfecţi, ci trebuie să ne acceptăm erorile şi să le dăm spre iertare. Nu infailibili ci autentici si prezenţi ne vor copiii noştri. Doar aşa pot învăţa şi ei firescul de a fi imperfecţi, de a greşi, de a recunoşte, de a învăţa din asta.