-Cum ar fi să existe o sursă de căldură în peștera asta, astfel încât să preparăm hrana și să ne încălzim mai ușor? s-a întrebat, poate, unul dintre oamenii cavernelor.
-Ți-a degerat capu’ frățioare? Cum așa ceva? Aruncă, femeie, încă o blană pe ăsta, că dădu în delir pe aici!
-Cum ar fi ca în loc să ne cadă mâna scriind la cărțile astea uriașe, să existe o sculă care să le scrie singură? În multe exemplare!!! s-a întrebat altcineva pe la începutul secolului paișpe.
-Ar fi nasol, că rămânem fără pâine! i-au răspuns colegii de breaslă. Noroc că e o idee atât de stupidă încât e absolut imposibil să o aplice careva.
-Cum ar fi să existe un sistem de iluminat ieftin, la scară largă și mai ușor de folosit decât lumânările? s-a întrebat, poate, Edison pe la 1800 toamna.
-Imposibil boss, au răspuns oamenii vremurilor lui. Ai văzut încercările altora – eșuate lamentabil. Mai bine facem niște lumânari mai mari și tratăm fitilul să nu mai fumege!
– Cum ar fi să vorbim cu oamenii de la distanță în timp real, cu ajutorul unui aparat? s-a întrebat și Bell cam tot pe atunci.
-Ești nebun, vecine? Ce fel de aparat? O trompetă uriașă? O soprană plimbată pe un fir cu ajutorul unui scripete? Hai dom’le, fii serios, da’ scrisorile ce au?
– Cum ar fi ca în loc de mârțoagele astea ramolite să mergem cu o căruță fără cai, mai comodă și ușor de condus?
-Da, chiar și fără roți! Eventual cu aripi, ca bufnițele! Hai, culcă-te Benz, că ești obosit rău de-ți patinează mintea așa!
Sunt dialoguri absurde, naive și imaginare. Dar cu adevărat ciudat este că după atâtea exemple de lucruri imposibile care s-au materializat, perfecționat și care au revoluționat timpurile și istoria, noi tot cu “nu se poate”, “imposibil”, “e o tâmpenie” reacționăm la visele, nebune poate, ale altora.