Mai vorbim puțin despre sport – recenta Olimpiadă a fost plină de subiecte suculente și e păcat să le lăsăm baltă așa repede. Aș scrie mult pe tema asta, mai ales că echipa noastră a fost în întregime de admirat și aplaudat.
Aleg azi, totuși, să le mulțumesc părinților lui David Popovici, pentru declarațiile lor care aduc lămuriri într-o zona a parentingului intangibilă nouă, tuturor: cum se vede, cum se simte, cum se face părințeala campionilor.
Recent s-a viralizat un interviu al lui Mihai Popovici, tatăl înotătorului, în care povestea despre lipsa de presiune din partea familiei în devenirea campionului de la înot. Părinți, cluburi, antrenori, sportivi, toți au considerat genială abordarea și au dat share vorbelor cu pricina. Suntem cu toții de acord: presiunea nu e bună!
Dar una este să aplauzi de pe margine, alta să faci și tu la fel. Deci odată stins ecoul online, vă garantez că ne întoarcem toți la vechile metehne. Pentru că așa am fost educați. Și pentru că așa este sistemul care duce mai departe vechile mentalități.
Parentingul este important când vine vorba despre performanță. Dar nu (doar) părinții fac campionii. Și nici presiunea sau lipsa ei. David are un aluat aparte și ar fi devenit mare oricum, atât timp cât asta și-ar fi dorit.
Ceea ce face totuși diferența este sistemul în care copiii cu aluatul lui David sunt descoperiți și crescuți. El a avut norocul să se nască la București, într-o familie cu oameni educați, care au știut să găsească soluții funcționale (inclusiv financiare) pe parcursul junioratului său.
Totuși ca David se nasc copii, poate, și la Petrila, din părinți care nu știu că ar putea crește un campion. Sau la Bârlad. Dar nu doar faptul că sportul nu mai este, de mult, o opțiune pentru toți ar fi problema. Ci și obsesia etichetării precoce. Pentru că aceasta vinde tuturor părinților iluzia că investesc într-un viitor campion.
Mihai Popovici mai spune niște vorbe care mi-aș dori, așadar, să se viralizeze:
„David nu e un produs al unui program național de înaltă performanță. Avea 10 ani când l-am dus la Aquateam, clubul care a câștigat cele mai multe competiții din București. Două săptămâni mai târziu, ne-am dus să vorbim cu antrenorul: «Totul e în regulă?». «Nu prea», ne-a spus el. «David nu e atent, face glume tot timpul, tot pune întrebări și sare peste exerciții. Ne pare rău, dar nu e ceea ce căutăm noi». David era cel mai indisciplinat din grup. L-au coborât la un nivel inferior. L-am dat pe mâna unui antrenor foarte tânăr, pentru că cei mai buni antrenori l-au respins”.
David nu era cuminte. David nu se încadra în parametrii performanței juvenile. David nu era de elită. Obsesie care este la fel de găunoasă ca presiunea parentală. Sau mai rea, mai greu de dus, pentru că este a unui sistem întreg: asociații, cluburi, antrenori, colegi, părinți, spectatori.
David era doar un copil, unul cu abilități peste medie, deci curios, care testa limitele lui și ale celorlalți. Și, iată, i-a fost de ajutor că nu s-a prins nimeni de la bun început că ar putea fi special.
Copiii care cresc cu ideea că sunt “înalt performanți”, câștigă trofee pentru cluburi. Dar competițiile junioratulului sunt ușoare, întrucât nu există atâta performanță înaltă cât să-și găsească competitori care să îi scoată serios din zona de confort. Și ajung să creadă că nu mai au nimic de învățat, deprins, dezvoltat.
A crește un copil în ideea că e deja o elită, înseamnă a-l limita. Este aproape imposibil cu o vitrină plină de medalii, acesta să creadă că e loc de mai bine. MULT mai bine, pentru că performanța adevărată este la un nivel amețitor, intangibil imaginației.
Așa că dacă aveți copiii la sport și îi visați campioni, citiți nu doar ce se viralizează, ci căutați și alte vorbe ale părinților, antrenorilor, sportivilor care au reușit. Și veți vedea că mulți au făcut-o în ciuda sistemelor, etichetelor primite, uneori chiar și a familiei.
Sau, mai simplu, lăsați-i doar pe ei să viseze. Viitorul le aparține. Părințeala este mereu la timpul prezent, ancorată în realitate.