În 2019 scriam așa:
“Prima problemă în a integra copii cu deficit de atenție sau alte afecțiuni similare în colectivitate nu sunt profesorii, nici elevii, ci părinții. Și aici ar trebui făcute campanii de conștientizare.
Pentru că prima problemuță generată de respectivul copil reprezintă adesea o amenințare cu bombă la adresa celorlalți în percepția colectivă. O îmbrânceală este similară unui abuz grav, o vorbă care nu-i la locul ei înseamnă pericol de moarte. Suprareacționăm de parcă viața în complexitatea ei ar fi un zbor lin spre culmi înalte, cu aterizări confortabile în puf și clipici de unicorn, nu o luptă pentru care trebuie să ne pregătim abilitățile, știința și armele.
Copiilor nu le place să greșească. Dacă au luat o notă mică la test, vor spune că din cauza colegului care tușește și mișcă banca. Dacă au primit o observație, nu au fost ei vinovați, ci alții care scapă de persecuție din varii motive imorale.
Ce fac părinții? Cred tot și trec la represalii! Evident că în acest context copiii supranumiți “problemă” plătesc și atunci când nu greșesc.
Dincolo de situațiile cu adevărat grave și complicat de gestionat, majoritatea contextelor sunt banale. Nu există elev normal să stea ca Sfinxul în bancă. Toți au momente de frichineală, neatenție, lipsă de chef, deconcentrare. Scapă stiloul la test, mișcă banca fix când celălalt încearcă să scrie caligrafic, vorbesc prea tare sau neîntrebat.
Ca părinți, primul pas înțelept ar fi să înțelegem că nu avem nici noi copii perfecți. Ca undeva și cândva inoportunează și ei, la rândul lor, în mod neașteptat.
Iar al doilea este să îi pregătim pentru viața reală, așa cum este ea: ironică și imprevizibilă. N-ar fi de mirare ca la Evaluarea Națională, altminteri bine organizată, să se apuce o companie de gaz sau electricitate să spargă asfaltul cu spor, zgomot infernal și mici cutremure de suprafață.
Sau să înceapă o furtună ca un potop la bacalaureat. Să i se facă unui coleg rău și să se iște o criză cu ambulanțe și agitație. Să apară cine știe ce impediment care să se schimbe rapid regulile jocului.
Nu avem cum controla ceea ce nu ne aparține și, urmând logica asta, avem foarte puține, de fapt.
În loc să cerem altora imposibilul: să creeze un 100% mediu liniștit și previzibil, mai bine facem noi ceea ce stă în putința noastră. Adică să ne educăm copiii pentru a trăi într-o lume imperfectă. În care există oameni dificili, zgomot, răutăți, violență, neprevăzut, diversitate.
Așadar să-i antrenăm pentru a se concentra la ceea ce au de făcut, ignorând sursele de distragere externă, să aibă grijă de ei singuri, să se adapteze rapid unor situații dinamice.
Învățătoarea copilului mare chiar ne ruga la ședințele cu părinții să nu mergem pe vârfuri atunci când își fac temele. Să dăm drumul la radio, să deschidem uși, să purtăm conversații cu cei din jur. Ideea este minunată, astfel copilul se obișnuiește cu zgomotul de fond și învață să-l ignore.
Iar în gimnaziu, profesoara-dirigintă le schimba periodic colegii de bancă. Să faci față unor tipologii umane atât de diverse, fiecare cu provocările ei, s-a dovedit a fi foarte dificil, dar și benefic. Unii erau dezordonați până la pericol, alții supărăcioși, unii guralivi și puși pe altă treabă decât ce se făcea la oră, alții prea scorțoși. Te obișnuiești cu aproape orice, vorba scriitorului.
Este firesc că vrem să le fie ușor, tocmai pentru că știm cât este de greu. Dar construindu-le palate de cleștar și punându-i pe un piedestal, nu îi ajutăm. Și nici încercând să transformăm lumea pentru ei. Trebuie să-i învățăm să trăiască în cea reală, care are de toate. Și să le dăm puterea de a schimba ei povestea, atunci când simt că e cea greșită.”
În 2024 nu pot decât să regret că nu pot fi suficient de convingătoare, indiferent cât de mult mă străduiesc.