- 04/07/2018
Văd des organizații care au nevoie de schimbare. Fie au rămas blocate în trecut, fie în aceeași greșeală, fie au luat-o pe un drum greșit, oricum eșecul pare inevitabil.
Și toate clachează încă de la primul pas: conștientizarea nevoii de schimbare la nivelul celor care iau deciziile.
Angajații simt primii că ceva nu funcționează și trebuie recalibrat. Sunt cei care iau pulsul pieței și al clienților, care primesc direct critici, sugestii, reclamații. Capii însă, cei care văd de sus ansamblul încă funcțional, refuză cu obstinație să primească aceste prime semnale. Și o țin într-o negație până la prăbușirea finală:
Probleme financiare? Am mai avut, se rezolvă. Păi stai așa că situația nu mai e aceeași, presiunea cu salariile a crescut, plus toate celelalte cheltuieli, ar trebui niște analize mai detaliate. Nu!
Probleme de personal? Găsim alți angajați! Păi migrație, depopulare, firme multe, nu prea mai merge ușor cu recrutarea, ar trebui discutat despre retenție. Nu!
Probleme cu serviciile/ produsele? Nu există așa ceva, sunt clienții mofturoși. Dar totuși ei plătesc, ar merita făcut un audit. Nu!
Cunoașteți cu siguranță scenariile. Nu avem o problemă până când nu simțim că ne strânge de gât. Și se întâmplă asta din cauza a două defecte manageriale: autosuficiența și aroganța managerială, ambele definite de sintagma “Sunt prea deștept/ experimentat/ grozav ca să învăț de la cei pe care îi conduc”. Pentru că în mentalitatea periculos de simplă și primitivă un manager deschis la comunicare și la cooperare este unul slab. Omul providențial încă se poartă pe plaiurile noastre și rezultatele se văd.
Acum fiecare cu firma lui, cu obiceiurile lui și cu crucea pe care o alege să o poarte. Problema este că toate generațiile de politicieni care ne marchează destinul social și economic au aceeași abordare periculoasă. Sunt opaci la critici, fac consultări publice formal, de dragul de a bifa comunicarea, știu mai bine ca noi ce probleme ne macină, ce nevoi avem sau ce pericole ne pasc.
România supraviețuiește miraculos, dintr-o inerție dată de localizare și context, dar până când?
Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. Și poporul cere de ani buni stabilitate, investiții în infrastructură, școli care să nu cadă pe elevi și profesori, spitale în care să nu mori cu zile. Normalitate în spațiul public, că suntem sătui de lături aruncate, mai multă muncă acolo sus și mai puțină grandomanie. Oameni care să își merite locul pe scaunele tapițate ale statului și care să stea demn și pe cele din lemn ale săracului.
Și primește ce vor aleșii: șantiere veșnice, conflicte imposibil de stins, gogoși electorale și conducători pe care nici măcar nu-i înțelegem când ne vorbesc.
Schimbarea începe întotdeauna de sus. Iar necesitatea ei este întotdeauna strigată de jos. Singurul și cel mai serios impediment este că rareori nevoia ajunge să fie auzită.