Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie, dar de când a venit vremea cu întunecatul imediat după prânz, mă simt de parcă sunt trează doar două ore pe zi. Și e greu să găsesc motivația de a fi activă atunci când bateriile îmi sunt perpetuu descărcate.
Poate că întradevăr există celebra comuniune om-natură cu care ne-au terorizat comentariile literare de la școală. Când e urât afară, așa e și la noi în gânduri. Sau poate sunt eu mai obosită ca în alte sezoane tomnatice.
Există și scenariul (puțin probabil) că mă transform, încet dar sigur, într-o ursoaică, iar nevoia de a hiberna ar putea fi primul semn. Astenie de toamnă?
Ori am devenit mai conștientă că întunecată, însorită, furtunoasă sau apăsătoare, fiecare dintre zile îmi este ștearsă definitiv odată ce se încheie? Iar târâitul ăsta prin ore mă sâcâie constant.
Nu știu, dar are și toamna frumusețea ei. În plus am identificat azi câteva vești bune:
Mai e foarte puțin până la Crăciun. Deci weekend-ul ăsta aș putea începe maratonul filmelor urmărite an de an, care se petrec mereu în țări care nu există, cu personaje perfecte, decoruri de iarnă incredibile, relații imposibile și schimbări de situații improbabile. Viața bate filmul, dar filmele pot combate astenia.
Apoi mai e puțin până la Anul Nou. Și rămân cu speranța irațională că poate, după decenii de așteptare, se arată în sfârșit unul blând și tihnit.
În plus, uitându-mă în calendar, mai aproape de sărbători, vin alte două zile bune: sâmbătă și duminică. Să ne fie alinare! 🍁