Grijă mare la ce spuneți copiilor!

Într-una din zile, cel mic s-a rănit invizibil la un deget. Jur că nu avea nimic, dar curgeau râuri de lacrimi și cuvinte, de parcă se revărsau și valuri de sânge.

Am încercat să calmez supărarea cu plasturi, ulei roz (singurul care nu ustură, inutilul Bio-oil pare a avea o calitate), cremă portocalie, unsoare cu pitic și vorbe frumoase.

Degeaba: urletele se întețeau periculos. Rămasă în pană de idei, mi-am amintit de profa de sport din liceu (Dumnezeu să o odihnească!). Ea ne spunea mereu că cel mai rapid și la îndemână dezinfectant este propria noastră salivă pentru că este plină de enzime, având printre altele și un rol de apărare.

Așa că am găsit ideea salvatoare:

– Cezar, știu cel mai bun tratament: balele!

N-am mai apucat să-l și aplicăm, copilul s-a pus pe râs și a uitat de rana care sângera mortal și invizibil.

La ceva timp după întâmplarea cu pricina, copilul îmi trăznește neintenționat, dar zdravăn, o sabie de lemn în cap. Vazându-mi suferința evidentă, vine cu leacul minune gata pregătit pe degete: bale puțin colorate de la bomboana halită cu cinci minute mai devreme.

Eu n-am râs, dar frica a atenuat serios durerea!


Un refren pe care cel mic îl aude foarte des este:

– Ai atâtea jucării și tu te joci cu telefonul/ portofelul/ cardul/ laptopul meu!

Într-o zi care se anunța aglomerată zic să-l țin ocupat puțin până mă pregătesc și îi dau telefonul meu să se joace.

Se uită la mine uimit:

– Am atâtea jucării și tu vrei să mă joc cu telefonul tău?

Păi nu?


Dețin un defect de mamă, moștenit probabil. Când copiii uită o formulă de politețe îi atenționez zicându-le:

– Nu am auzit că ai spus “mulțumesc”!

Aseară, moartă de oboseală am purces la a spune povestea de culcare, care întotdeauna se dublează sau triplează. La a treia relatare eram deja incoerentă, abia dacă mai dibuiam firul logic al întâmplărilor, când aud:

– Nu am auzit când spui partea în care mama și Puf Gri îi curăță blănița lui Puf Alb. Nu am auzit!

– Mama și Puf Gri îi curăță blănița lui Puf Alb, repet eu la foc automat.

– Nu așa, spune frumos, de unde ai rămas.

S-a dus somnul meu și iar am rămas gândindu-mă că în părințeală, orice spunem poate fi folosit împotriva noastră.