- 08/09/2017
De un deceniu încoace toată lumea vorbește despre criza de resurse umane din IT. Între timp industria în cauză prosperă, găsește cumva angajați și are o pondere tot mai mare în PIB. Semn că am avut dreptate când spuneam că și angajații sunt puțini, dar și know-how-ul lipsește: companiile au învățat acum să devină atrăgătoare în piața muncii, au învățat să mai și dea, nu doar să ceară și, mai ales, că activitățile de recrutare, selecție și retenție costă.
Este mult de vorbit despre asta, dar nu IT-ul este problema, credeți-mă. Economiștii spun tot de un deceniu încoace că orice economie sănătoasă se bazează pe (investiții și) producție. Ori aici este adevărata criză de personal din România. Orice mic atelier de tâmplărie sau mare companie producătoare de echipamente vă poate spune că recrutarea și selecția au devenit negre coșmaruri. Că numărul candidaților s-a rărit simțitor, că formarea lor profesională este din ce în ce mai subțire și, nu în ultimul rând, că cel mai important indicator al performanței, motivația, lipsește cu desăvârșire.
Cauzele sunt clare:
În primul rând migrația de personal, care afectează în special personalul necalificat și slab calificat, dar cu potențial, adică fix cel motivat despre care spuneam mai sus. De ce? Pentru că găsesc puterea de a o lua de la capăt, de a învăța ceva nou, de a câștiga mai mult și cum România este departe de a oferi oportunități reale, le găsesc în alte țări de soare pline.
În al doilea rând falimentul sistemului de învățământ liceal și vocațional. Dacă aruncăm un ochi pe o programă școlară la întâmplare, aflăm că un ospătar trebuie să știe noțiuni de trigonometrie, atât de necesare servirii optime a clienților, dar nimic despre psihologia consumatorului, noțiuni banale de marketing sau elemente de bază de administrare a unei firme din industria ospitalității. Atât timp cât regândirea programelor se va face punctual, individual și nu multidisciplinar, mecanicii, sudorii, prelucrătorii prin așchiere și operatorii TV vor trece precum gâsca prin apă prin aceleași abordări teoretice inutile, care-i aruncă în piața muncii cruzi și numai buni de angajat cu salariul minim pe economie.
În al treilea rând lipsa de leadership. Sună complicat, dar este simplu: românul nu știe să conducă echipe, să comunice eficient, să planifice, să delege. “Să se facă” este sintagma cea mai des întâlnită în firmele românești. Cine, când, cum, cu ce, nu știe nimeni. Iar oricine, oricum, oricând, cu orice, înseamnă în termeni organizaționali nimeni, niciodată, cu nimic, în niciun fel.
Este clar că omul de rând preferă un loc de muncă în care cerințele și așteptările sunt clare, în care primește instruire inițială și periodică, în care atmosfera de lucru e normală, iar lucrurile sunt sub control, organizate, sistematizate.
Și nu în ultimul rând, lipsa de perspectivă. Românul nu poate sta liniștit la job, convins că în rest totul este ok. Dacă are copii la școală, trebuie să cumpere cu salariul minim pe care-l încasează milioane de caiețele, cărticele și creionașe. Să meargă periodic cu săpun, hârtie igienică și cretă. Dacă are nevasta bolnavă, nu-i rămâne decât să se roage că încape pe mâini bune. Spitalele au devenit puncte terminus, in care supraviețuirea rămâne uneori la mâna hazardului. Fiecare guvernare vine cu idei crețe, cu idiosincrazii suplimentare, cu haos și stres. Se schimbă schimbările și se modifică modificările de e imposibil să-ți trăiești viața normal, firesc, banal.
Carevasăzică pleacă cine poate, cine are motivație, potențial, putere de muncă și rămâne cine nu. Iar rămașii ăștia puțini și cernuți au în România două opțiuni: să muncească pe bani puțini sau să stea acasă tot de banii ăia.
Știu că toți spunem că am alege varianta cu munca, dar psihologia ne cam contrazice. Omul este programat să alerge după recompensa imediată, este un mecanism adaptativ care ne asigură supraviețuirea. Deci pâinea fără muncă va avea întotdeauna prioritate celei asudate.
Problema este, de data asta, gravă. Scepticii spun că 5,5 din prezenta creștere economică se bazează pe consum. Păi cu cine să mai produci și ce? Cu cine să construiești infrastructură când ai noștri pun faianță în Europa? Cu cine să mânuiești aparate sofisticate când ai noștri trag încă la strung în atelierele de practică?
Unele rezolvări sunt mai simple decât par: să reformezi real sistemul de învățământ, mai ales în zona vocațională și profesională, nu-i deloc greu. Trebuie doar voință, creier și capacitatea de a colabora cu clienții finali din piața muncii.
Să condiționezi cumva venitul minim garantat, astfel încât orice refuz de a participa la interviuri sau de a accepta oferte de muncă să însemne pierderea indemnizației, iar nu este complicat. În plus, indemnizațiile de asistat, exceptând persoanele cu nevoi speciale, ar trebui să fie sensibil mai mici decât salariul minim pe economie.
Partea grea este stoparea migrației. Nimeni nu vrea să rămână într-o țară în care toate semnalele de alarmă trimise politicului sunt contracarate și considerate “răutăcisme”. În care se guvernează doar pentru votanți, nu pentru tot românul. În care munca este hulită și furtul este adulat.
Vremurile grele au venit deja. Dar ocupați cu micii secuiești și salvarea celor salvați deja, ne e tare greu să ne prindem.
Măcar tu las-o naiba e aia cu Venitul minim garantat… Pana mea, este 141 de lei pe lună și pentru el trebuie să muncească vreo 20 de ore în folosul comunității. Dacă tot clișeizăm și nu identificăm cauzele reale, nici nu ai șanse să identifici soluții. Ăia care se duc și muncesc n străinătate nu tot din liceele și din școlile patriei vin? Sau crezi că au fost școliți pe la vreun Oxford și sunt CEO material, dar n-au avut noroc în viață (acum, probabil că unii chiar sunt 😀 ).
Când un sudor are în România 3000 de lei salariu și în Germania 3000€, alegerea e simplă. Când pentru orice altă meserie din România practic găsești „dincolo” același salariu, dar în moneda aia mai sexi alegerea e simplă.
Iar povestea cu țăranii leneși care nu vor să muncească de puturoși sunt, hai să facem un calcul simplu. Fabrica de la oraș îi dă un salariu de 1200 de lei. Pentru asta, el trebuie să ia un autobuz până acolo, să piardă vreo 2 ore pe drum dimineața, două ore seara. Îl costă transportul vreo 200 de lei pe lună. Mai are nevoie de mâncare, apă, se mai duc încă vreo 100 de lei, minim. Mai rămâne cu 900 de lei, într-un caz fericit, pentru care pierde 12 ore pe zi, de multe ori în condiții improprii. Dacă stă acasă, are grijă de ceva animale, are 3-4 ha de pământ, ceva curticică, are în general mâncarea asigurată. Ceva bani pentru cheltuieli primește anual de la asociație, mai vinde un kil de roșii vara, un kil de țuică iarna, un kil de brânză tot anul, se descurcă. Dacă salariul oferit ar fi mai mare, probabil că și tentația ar fi mai mare. Din păcate, economia de piață funcționează în ambele sensuri, nu doar în cel care ne place nouă. Vara roșiile sunt 3 lei, iarna 12 sau chiar 30. Așa este și cu piața muncii. Nu găsești sclavi cu 1000, dai 1500, dai 2000, dai 3000, dai până când găsești oameni dispuși să vină să muncească. Cu ce e mai productivă casiera de la Cora din Franța care primește 4500 de lei de cea de la Lujerului care primește 1500? Ca să nu mai vorbim de drepturi, respectarea condițiilor de muncă și alte chestii soft.
N-ai citit în cheia care trebuie (pasajele se leagă cumva, știi?), dar sari cu critica: din liceul patriei dacă angajatul ajunge în firma din România, aia condusă prost cu “să se facă”, va munci prost și o va duce prost. În firma de afară, care-l instruieste, organizează și plătește decent are mai multe perspective să învețe, să se dezvolte profesional. Nu-i angajează nimeni că-s genii venite de la Școala Profesională din Plopeni ci pentru că au putere de muncă și dorința de a o face.
Iar când zic venit minim garantat mă refer la toate formele de ajutor social. Oamenii ăia nu trăiesc doar din 141 Ron pe lună, ci au și alte forme de ajutor.
În plus țăranii leneși nu apar la mine în text, asta că tot ai amintit de clișeizare 🙂
Da, au alocația copiilor… Nu, oamenii ăia pur și simplu trăiesc din auto-consum. Primesc 4-5000 de lei pe an de la asociația care le-a arendat pământul, mai vând ocazional diverse producții proprii. Cumva scot undeva la 1000-1200 lei pe lună pe gospodărie, care sunt suficiente pentru plata curentului electric, cablului TV și cartelei la mobil, plus ceva alimente suplimentare.
Pe Venitul Minim Garantat sunt 240.000 de persoane, din cele vreo 6 milioane care apar că nu lucrează nici măcar la negru. Ăia care nu au pământ și chiar erau vai mama lor, au plecat de mult în zări mai prospere.
Acum, dacă este să intrăm în tehnicalități, și eu și tu ne încadrăm bine-mersi la categoria asistați, pentru că suntem bucureșteni și primim subvenție la RATB, subvenție la Gigacalorie (mă rog, nu mai știu dacă mai ai apartamentul din Drumul Taberei :P) și naiba știe ce mai sponsorizează primăria iar copii noștri primesc alocație.
Te invit la Domnești să vezi cum e cu autoconsumul 🙂
Trăiești într-o certitudine, te felicit pentru asta! Dar vezi că unele dintre ele sunt greșite, și îți amintesc când îmi spuneai că nu mai există muncă la negru. De aici probabil noile modificări legislative 🙂
Te invit așadar, ca un adevărat consultant ce ești, nu doar să mă combați atât de aprig ci să identifici mai corect și non-clișeic ca mine cauzele și rezolvările. Vei vedea atunci, construind raționamente noi, multe nuanțe pe care le pierzi acum.
Cum spunea Murphy, certitudini sunt doar moartea și impozitele 😛
Dar vârsta m-a învățat să nu mă mai duc așa ușor după fentă. Apropo de nuanțe, să știi că Wizzu are o influență mult mai mare asupra deficitului de forță de muncă din România decât asistența socială 😉
Nu te duci după, dar ai fentat-o 🙂