La începutul carierei, lipsa mea de experiență era compensată de o dorință uriașă de a învăța. Am citit enorm, am mers la cursuri și intensiv la interviuri de selecție. E drept că cele din urmă m-au ajutat mai mult la capitolul “Așa nu”, dar asta-i altă poveste.
În procesele de recrutare mergeam după buchea cărții. Întâlnirile cu potențialii candidați erau bine pregătite în prealabil, semistructurate, ulterior serios documentate.
Da, aveam în program inclusiv întrebările acelea desuete “unde te vezi peste cinci ani?” sau “ce ai făcut relevant în ultimii trei?”. Nu dați cu pietre, nu sunt așa rele precum par și aș putea să scriu o carte cu posibile răspunsuri și interpretarea lor. Niciodată eliminatorie!
Până când am întâlnit la una dintre ele potențialul angajat perfect. Cu răspunsuri exacte la toate întrebările mele, cu întrebări la rândul său pertinente, ba chiar și cu un mic carnețel în care puncta esențialul. Omul era incredibil de corect, inclusiv vestimentar. Nu a avut o grimasă care să nu fie la locul ei. Iar interacțiunea mă făcea să mă simt de parcă mă filma cineva cu o cameră ascunsă.
Părea exact ca la ghidurile de interviu pe care le citeam pe atunci. Prea perfect. Neverosimil.
A fost ca un semnal de trezire la realitate. Am realizat atunci că nu contează neapărat lipsa de hibe, de erori din proces. Nici o personalitate sau un profil profesional fără cusur. Ci autenticitatea. Iar un om fără defecte nu poate fi adevărat.
A fost momentul în care am schimbat radical abordarea. Discuțiile au rămas bine structurate, dar m-am relaxat și am început să abordez situația altfel. Am lăsat mai mult persoana din fața mea să vorbească, am încercat să mă conectez la un nivel mai puțin formal cu interlocutorii, am lăsat garda jos, arătându-mi propriile vulnerabilități pentru ca și intervievații să se simtă confortabil în a și le expune. Am aflat la interviuri multe detalii total nesolicitate privitoare la viața interlocutorilor. Uneori copleșitoare. Dar și cine sunt cu adevărat și ce li s-ar potrivi din punct de vedere profesional.
Acum trebuie să știți că procesele de selecție nu au cum să nu fie frustrante, oricât de empatică și simpatică ar fi persoana care le susține. Cineva se va angaja și alții rămân pe afară. Nici corecte nu sunt întotdeauna, oricât ne-am dori asta, pentru că obiectivitatea costă, atât logistic cât și ca durată.
De aceea legea a introdus acea perioadă de probă destul de relevantă ca interval de timp. Pentru că interviurile eșuează uneori. Deseori.
Dar nu despre asta am vrut să scriu. Ci despre obsesia perfecțiunii care ne încearcă de ceva timp.
Suntem învățați să ne ascundem defectele. Să părem ca scoși din cutie, impecabili, fără cusur. Doar că fiecare dintre noi știm că “prea perfect” nu se poate. De aceea, dacă nu găsim o hibă, cât de mică, persoanei cu care interacționăm, nu putem relaționa eficient și autentic.
Ba chiar cerem perfecțiunea partenerilor, șefilor, colegilor, copiilor noștri. Dar, de fapt, ceea ce ne unește și ne face să ne lipim unii de alții este elementul diferențiator. Ceva ce ne atrage atenția, ceva care este altfel. Adesea un tic verbal, un păr zburlit, o abordare care poate părea ciudată inițial, o excentricitate, stupiditate, o grimasă, chiar un conflict.
Se aplică la interviurile de angajare. În relațiile romantice. În cele de prietenie sau profesionale.
Lipsa defectelor este nereală și, oricum, plictisitoare.
Iar mult ca perfectul din povestirea de mai sus, al cărui traseu de carieră mi-a ajuns de câteva ori în atenție, îmi confirmă opinia. Nu reușește să-și găsească locul și a trecut mult timp de când ne-am cunoscut. Dacă îl întâlniți sau îl cunoașteți, rugați-l, pentru binele lui, să-și strâmbe măcar puțin cravata!