Într-unul dintre proiectele de consultanţă organizaţională, am întâlnit o situaţie de-a dreptul inedită, dacă nu ar fi fost chiar dramatică. Unul dintre angajaţii firmei, care activa într-un punct de lucru îndepărtat geografic (şi nu numai) de sediul principal, s-a prezentat la discuţia cu mine aproape prăbuşit fizic şi psihic. Nu era o situaţie punctuală sau o noapte precedentă cu note insomniace, omul era de-a dreptul afectat de sindromul suprasolicitării profesionale. Lucra enorm, într-un ritm infernal, dar din cauza proastelor proceduri de raportare, nimeni nu realiza asta. În plus, fiind departe, deci invizibil, percepţia managerilor era că oricum nu prea are treabă şi stă la şuete toată ziulica. Nimeni nu s-a gândit să-i facă o vizită sau să-l invite la o discuţie serioasă, iar omul devenise ţinta unei atitudini generale zeflemitoare din partea colegilor. Cum ar veni şi bătut si cu banii luaţi.
Când le-am spus managerilor că este suprasolicitat, au glumit. Când am adus argumente clare si măsurabile, au tăcut. Angajatul în cauză chiar muncea până la epuizare, dar din cauza unui management defectuos, rezultatele nu se regăseau în încasări.
În viaţa personală văd adesea aceeaşi percepţie deformată, uneori până la grotesc. Când unii nu înţeleg, nu au răbdarea să li se povestească sau aşteaptă rezultate fabuloase, imposibil de atins in lipsa unor superputeri, ajung să-şi terorizeze partenerii, copiii, părinţii, prietenii descalificându-i, etichetându-i negativ, zeflemitor.
Speţa şi cauzele sunt aşadar aceeaşi ca şi în companii: lipsa unor abilităţi de comunicare, aşteptări nerealiste, absenţa unor piese din puzzle-ul cotidian, pe care fiecare le completează după cum îi dictează mintea. Rezultatele sunt şi ele aceleaşi: unii ajung să-şi trăiască viaţa terorizaţi, deprimaţi, suprasolicitaţi, încercând zadarnic să atingă ştachetele altora, mult prea înalte pentru ei, alţii o traiesc terorizând, nefericiţi, prizonieri ai propriilor lor grafice de existenţă cu valori exagerat de ridicate, glumind sau protestând amar şi inutil.
Când cineva pe care-l plăteşti îţi spune că greşeşti, de regulă repari. De aceea proiectele de consultanţă organizaţională sunt adesea cu final fericit din punctul ăsta de vedere. În viaţa personală însă nu există un arbitru independent contra cost, ci doar bunăvoinţă şi glasul celui care îţi spune că nu mai poate. Fără factură fiscală, fără deductibilitate. De aceea în multe cazuri se poate ajunge la demisie.