A devenit irespirabil. Pare că trăim într-o lume diformă, ciudată, anapoda, pe care nebunii au pus stăpânire. Nimic nu mai are sens, nici măcar războaiele nu-şi mai cunosc adversarii, tacticile sau mizele.
Ce vor scrie cărţile de istorie despre vremurile astea? Ce vom povesti nepoţilor noştri? Cum să defineşti şi să categoriseşti atâta diversitate anormală?
Terorism cu bombe făcute după o vizită la magazinul de bricolaj, camioane care omoară voit şi sadic zeci de oameni, avioane prăbuşite de piloţi depresivi, dictatori care trag în propriul popor urmând principiul “patriei cât mai mulţi martiri, doar puterea să-mi rămână”, ţări cu mii de victime ale atacurilor armate, dar pentru care este mai important un principiu decât viaţa oamenilor.
Ne luptăm să gândim raţional. Să analizăm cauzele. Să gândim în strategii. Să clasificăm duşmanul. Să ştim cum securizăm. Să votăm crezând că va conta. Şi în tot timpul ăsta realizăm că de fapt suntem tot mai expuşi, mai vânaţi, mai insignifianţi în faţa valului de urât şi rău.
E o molimă ciudată. Este strechea, o orbecăială socială globalizată, o agitaţie fără alt motiv decât a răni, o boală ca venită de nicăieri dar de pretutindeni.
Şi nu cred că o putem trata aşa cum suntem obişnuiţi: delegând-o total altora, celor aleşi, celor puţini care au puterea formală, politică de a schimba ceva. Este clar că modelul ăsta social este anchilozat şi limitat. Poate că a venit momentul ca fiecare dintre noi să înţeleagă că poate fi providenţial în felul său, că are puterea de a schimba destine, întâmplări sau oameni.
Vom scăpa poate de streche doar implicându-ne la rândul nostru direct, necondiţionat, aşteptând mai puţin de la cei plătiţi să o facă. Înţelegând că uneori vecinii pot fi mai vigilenţi decât Poliţia, că un gest de prin ajutor poate fi vital până soseşte Salvarea, că Protecţia Copilului are biroul în capitala judeţului şi nu în fiecare cătun uitat de lume, că atrăgând atenţia asupra unor potenţiale pericole nu devenim pârâcioşi ci, poate, salvatori.
Ştiu, sună a utopii de blondă cu neuroni puţini şi neantrenaţi. Puterea e la Merkel şi cine o mai veni după Obama. Iar pe bătrânul de la şapte să-l ajute Primăria că are cinci oameni plătiţi să se ocupe de pensionarii din sector. Vecinii lui de la cele nouă etaje sunt prea ocupaţi, stresaţi, tracasaţi. Toi cei peste 100…